Dean Koontz continua seria Odd Thomas cu volumele 2, 3 si 4 in acelasi stil descriptiv, misterios si incarcat de umor hatru.
Odd are abilitatea de a intuit un pericol iminent semnalat prin vizualizarea unor bodachi – entitati ciudate, pasive, ce se aduna acolo unde ar urma o varsare de sange. Odd mai are capacitatea de a vedea fantomele mortilor ce inca n-au trecut “dincolo” din diverse motive, de ei stiute. Asta-i un alt “dar” al lui Odd de care nu este prea incantat. Si peste toate aceste “vedenii”, el este inzestrat cu o intuitie speciala pe care o numeste “magnetism psihic”. Acesta este Odd Thomas – un personaj simpatic, voluntar, firesc in actiunile sale si foarte uman in comportament, chiar daca paranormalitatea lui ne da fiori horror.
Volumul 2 al seriei – “Odd pe vecie” este ceva mai static decat primul, pentru ca actiunea se petrece intr-un vechi si ruinat casino aflat in desertul Californiei. Ca sa-si salveze prietenul de la moarte, Odd se lupta cu trei personaje – evident, negative – ratacindu-se si cautandu-se toate in intunecimea fostului casino. Cele trei personaje nu-s nici ele prea obisnuite. Iar descrierea lor de catre Koontz il face pe cititor sa-si tot pieptene parul de pe ceafa. Cu greu si destul de afectat reuseste Odd sa salveze situatia asa incat sa scape cu viata atat el, cat si prietenul sau.
.
.
Si uite-asa ajungem la volumul 3 – “Fratele Odd” – in care il gasim pe tanarul Thomas intr-o manastire de calugari. Aflat aici doar pentru o reculegere personala, fara a se calugari, Odd descopera, cu abilitatile sale, pericolul mortii planand asupra unor copii gazduiti in scop caritabil. Aventurile sunt multe, palpitante si situatiile complicate. Descrierile furtunii de zapada din Sierra sunt absolute superbe, iar ascunzisurile lacasului monahal iti pot oferi ore de insomnii. Numai Koontz este capabil sa despice atomul in patru ilustrand frumusetea unui fulg de zapada, ca apoi sa te sperie cu umbra acestuia. Tot Koontz ne transmite prin Odd, cu blandete si talent, mesaje superbe: “In lumea asta in care prea multi vor sa vada doar lumina vizibila, si nu se straduiesc niciodata sa vada Lumina Invizibila, avem un intuneric zilnic care-i noaptea si intalnim din cand in cand un alt intuneric care-i moartea, dar exista un al treilea si mai constant intuneric care e cu noi in fiecare zi, in orice ora a fiecarei zile, iar acesta este intunericul mintii, meschinaria, josnicia si ura, pe care le-am invitat inauntrul nostru si pe care le platim cu dobanda generoasa.”
Ultimul volum al seriei – “Noaptea lui Odd” – ni-l aduce pe tanarul si istetul Thomas in conflict involuntar cu niste marunti mafioti, cam tembeli. Conflict involuntar pentru ca Odd, asa cum il stim deja, este potolit, modest si inofensiv ca o mimoza. Iar mafiotii-s cam tembeli din moment ce, intr-o tranzactie importanta si periculoasa cu oarece bombe, ei se lasa nimiciti ca popicele. Mai apar cateva personaje, nici ele prea obisnuite, dar simpatice si gata sa-l ajute pe Odd in aventurile lui. Plus fantomele lui Frank Sinatra si a lui Boo – cainele decedat la manastire. Toata actiunea acestui volum se petrece intr-o noapte, pe o ceata sora cu iadul. Descrierile lui Koontz sunt fabuloase; prin ele, banala ceata devine personajul cel mai infiorator al cartii. Spre dimineata, dupa ce Odd salveaza cateva orase de la o distrugere in masa, dispare si negura care l-a inspaimantat pe cititor vreo 300 de pagini. The end. Happy end!
„Koontz este un maestru al îmbinarii supranaturalului cu firescul, iar în Odd Thomas a reusit sa creeze un univers care sfideaza logica, si totusi pare atât de real…” zice The Boston Globe si are dreptate! Dean Koontz e un scriitor grozav, zic eu. Sper sa imi dati dreptate.
P.S. Nu degeaba l-a tinut nevasta-sa 5 ani pe cheltuiala ei, ca sa-l ajute sa devina scriitor. Femeie desteapta, ne-a facut un bine si noua, si lui…
