William Golding este cunoscut pentru primul sau roman care a si fost ecranizat, “Imparatul mustelor”. Si mai este cunoscut ca laureat al Premiului Nobel pentru literatura in 1983. Motivatia juriului: „…pentru romanele sale care, cu perspicacitatea unei arte narative realiste dar purtand si amprenta diversitatii si universalitatii mitului, ilumineaza conditia umana din lumea de azi.” Eu n-am fost in juriu, asa ca ma abtin.
Nu stiu cum m-am procopsit cu cartea asta. De fapt, stiu, dar nu vreau sa-mi amintesc ca am dat bani pe ea. Trag aer in plamani, numar pana la 10 si incerc sa fiu zen.
Din 220 de pagini, pana la pagina 45 citesc istoria autorului urmata de discursul lui tinut la decernarea premiului Nobel. Neinteresant! Apoi prefata care repeta istoria autorului. “Fii zen, ce-i mai greu a trecut” – imi spun cu naivitate. Nici nu stiu daca ceea ce am in mana este un roman sau e doar un litterarum delirium. Dar cu zen-ul in brate, continuu sa citesc despre un marinar care naufragiaza pe o insula-stanca. In cateva plictisitoare pagini omul abia isi deschide un ochi si jumatate cu care analizeaza particulele de siliciu ale nisipului peste care l-a pravalit oceanul. De plictiseala, adoarme. Si eu….
Cand se trezeste incearca sa supravietuiasca, scormonind in stanca aia dupa apa potabila si cateva moluste pentru cina. Apoi e parjolit de soare si se roaga sa ploua. Dupa ce-l framanta furtuna cu tunete si fulgere, se roaga sa fie soare ca sa se usuce. In tot acest timp il plesneste agorafobia. Ce ironie! Sa suferi de agorafobie pe o stanca goala, fara nicio imprejmuire care sa-ti potoleasca nervii zdruncinati… Tot citind paginile cartii, cu gandul ghidus de a o abandona, parca m-am imprietenit cu Martin. Era atat de singur si mi-a fost mila sa-l parasesc. In ultimele 5 pagini traiesc o dureroasa dezamagire. Mai intai, pentru faptul ca n-am aflat de ce ii zice “cel avid”. Mai apoi, constat cu stupoare ca tot ceea ce a suferit numitul Martin nu este altceva decat o stare de coma. S-a inecat in urma naufragiului, la pagina 53. Si a fost aruncat langa stanca-insula, unde l-a gasit domnul Campbell, administratorul insulei. Acest domn anunta autoritatile care vin si ridica cadavrul lui Martin. Cat despre ce anume administreaza nenea Campbell pe amarata aia de stanca, ramane un mister.
Deci toata povestea n-a fost decat un delir semi-comatos. Personajul principal al acestui roman este un defunct cu niste resturi de activitate cerebrala, de care scriitorul s-a folosit pentru a-si expune imaginatia incalcita si frazele alambicate. Iar singurul personaj viu al cartii – in rol secundar – apare la final ca sa scape de mort.
Evident, recomandarile de pe ultima coperta ale cartii „Martin cel avid” sunt pompoase. Si goale de continut. Iar dezamagirea mea (ca cititor) plina de obida. Of, si cat m-am straduit sa citesc cartea si sa empatizez cu Martin! In opinia mea, un dezastru literar.
Acest roman nu-si merita banii. Nici timpul. Nici laudele…
P.S. Daca cel din fotografie este viu, inseamna ca e Campbell. V-am spus ca Martin e mort!
