Prima data am citit Crima si pedeapsa la douazeci de ani. Am tinut minte povestea politista: un tanar sarac, student, omoara o batrana camatareasa – ca sa o jefuiasca, si pe sora acesteia – doar pentru ca s-a nimerit martor al crimei, apoi nu poate scapa de obsesia faptei comise. Povestea e scrisa de Dostoievski cu ritm, suspans si buna masura. E drept, diferit de un roman politist obisnuit pentru ca e Dostoievski, adica intreaga poveste a crimei e pusa sub lupa filozofiei. Ceea ce pentru un adolescent este ca o tura in mountain rousse. M-au obsedat ani buni ideile despre bine si rau, dreptate si adevar, pacat si mantuire, raportandu-ma infinit la discursul lui Dostoievski si considerandu-l si eu mare scriitor si filozof si om, in acelasi timp. Dar la varsta aceea totul era rece. Pentru ca la douazeci de ani alegerile, pacatele, crimele sunt inca mici. Iar ideile care te bantuie, necoapte si extreme. Si crezi ca poti duce in viata reala aceste extreme. Incantatoare naivitate…
Am recitit Crima si pedeapsa la treizeci si sapte de ani si, de data asta, altfel a ajuns la mine crima lui Raskolnicov. Pentru ca zilele si alegerile, reusitele, esecul, oamenii, ocolurile, ezitarile, pretul vietii s-au depus toate, odata cu timpul, in fiinta mea. Pentru ca extremele incercate cu degetul, ici colo, in viata reala, m-au facut acum sa privesc mai indelung spre personajele secundare ale cartii, oameni care supravietuiesc fiecarei zile evitand pacatul capital, dar acceptand compromisuri fatal otravitoare. Si, de data asta, m-am gandit mai mult la alegerile lor decat ale lui Rascolnicov.
Sigur ca trebuie sa tindem spre infinit in viata noastra, sa experimentam sublimul si caderea ca sa ajungem sa fim oameni cat mai intregi. Sigur ca arta e un discurs extrem, intocmai ca oglinda care spune adevarul, tocmai pentru ca in realitate sa iti pastrezi echilibrul. Dar, Dostoievski dixit, suferinta (adica greul) trebuie dusa si ea pana la capat, de-adevaratelea, ca sa poti sa urci o treapta spre omul intreg. Asta nu regasesc eu la scriitorii foarte tineri. Cartile recente au un singur suflu, usor. De aceea sunt sigura ca voi reciti, a treia oara Crima si pedeapsa, sper eu pe la saizeci si ceva de ani, cand destinul personajelor vastei a treia va fi cel care, atunci, imi va vorbi despre omul care, in lipsa extremelor , nu mai gaseste niciun rost in linistire.
Caci totul e cerc si perfectiune in destinele noastre.
Prin urmare, niciodata nu esti pregatit pe de-a-ntregul sa-l citesti pe Dostoievki, dar mai pregatit de-atat nu vei fi nicidata, daca nu-l citesti defel.
Din punct de vedere literar F.M Dostoievski este un romancier bun si indeplineste conditiile ingenue (nu le enumar pentru ca sunt, deja, exhaustive) ale unui scriitor bun. Dar, cum zicea Goethe: Scopul vietii este chiar viata! Ei bine, Dostoievski nu este, doar, un scriitor indimenticabil, nici un filosof macinat de ruminatii; Dostoievski este chiar Omul. Geniul dostoievskian nu se gaseste in tipologiile personajelor sale sau in ,,actiunea” romanelor, ci, romanele au la baza o idee/ idei care sustin aproape tot romanul. Ideea ,,nebuna” din Crima si pedeapsa consta in scopul uciderii, iar maniheismul, etica, personajul se zalogesc unei idei ,,nebune”, dar, o idee superba ca un Dumnezeu: Unui Napoleon ii este permis orice, chiar sa calce si lumea in picioare… Si Hamlet poate continua: Nu stiu ce e bine sau rau, mintea socoteste!