Imaginea preotului. Rod asumării unei căi. Calea asumată de către Părintele Sinesie Ioja. A punerii în frământătura faptei, cu grijă și jertfire, firesc, a cuvântului evanghelic. Gestul şi cuvântul Cucerniciei Sale sunt, de asemenea, în anul comemorativ al apărătorilor ortodoxiei în timpul comunismului, argumentele dintâi pentru a desluşi chipul talantului primit.
Parohul din Rănușa
Prima parte a vieţii este cuprinsă în întâmplări obişnuite. Născut, la 23 aprilie 1916, în familiei preotului Romul Ioja, în comuna Neagra, judeţul Arad, ciclul primar îl parcurge în Neagra, cel gimnazial la Brad, în 1942 absolvind cursurile Academiei Teologice din Arad. Este hirotonit, în acelaşi an, diacon; preot – la 6 noiembrie, pe seama parohiei Valea Mare. Se căsătoreşte. I se nasc prunci. Mutarea la cele veşnice a tatălui său îi îngăduie continuarea slujirii acestuia în parohia Rănuşa, la 11 kilometri de Neagra, unde este transferat. Se impune enoriaşilor prin calităţile de gospodar. Prin puterea cuvântului. Şi, mai ales, mulţumită smereniei profunde, mereu împletită cu rugăciunea. (Marcel Petrişor, Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, Editura Vremea, Bucureşti, 2008, p. 57-59)
Revederea lui Gligor Cantemir
Un eveniment transformă cursul existenţei parohului din Rănuşa – întâlnirea cu un coleg de liceu, Gligor Cantemir, unul dintre partizanii paraşutaţi pentru a organiza mişcarea de rezistenţă. Găzduit de Părintele Sinesie, îi cere ajutorul pentru îndeplinirea sarcinii. Motivaţia – pe baza legăturilor din comunele văii Dezna, este persoana potrivită punerii în contact cu cei care pot contribui la organizarea de grupuri ce să ducă la îndeplinire acţiunile preconizate. (http://www.fericiticeiprigoniti.net/sinesie-ioja)
Urmarea – arestarea parohului din Rănuşa la 5 ianuarie 1949, de către Securitate. Urmează ancheta. Trimiterea în justiţie. Considerat organizatorul grupului de rezistenţă, în cadrul procesului din 6-22 decembrie 1949, Părintele Sinesie Ioja îşi afirmă nevinovăţia. Prezenţa lui Gligor Cantemir, vreme de trei luni în locuinţa sa, se datorează firescului ospitalităţii şi vechilor legături de camaraderie. Apartenenţa la Mişcarea Legionară a oaspetelui nu are, de asemenea, cum să se constituie drept acuzaţie la adresa Părintelui, atâta timp cât nu a avut niciodată legături cu aceasta.
Vina
Având statutul de cap al lotului pentru autorităţi, în final, după un proces în care nu a fost admisă prezenţa martorilor, este condamnat de Tribunalul Militar Timişoara, la 22 decembrie 1949, la 12 ani de temniţă grea, 10 ani degradare civică, confiscarea averii. Pe rând, este închis în arestul Securităţii din Arad şi Timişoara, la Aiud, în colonia de muncă Baia Sprie şi Jilava. La Târgu Ocna este trimis în februarie 1951, ca urmare a contractării tuberculozei pulmonare. Protestează faţă de regimul de detenţie în câteva rânduri, inclusiv prin greva foamei. Menţine legătura cu familia. Şi se numără, potrivit mărturiei Părintelui Constantin Voicescu, printre cei care, prin asistenţa religioasă, menţine nădejdea, sporeşte credinţa, hrăneşte curajul colegilor de temniţă. Şase ani mai târziu, este readus la spitalul-penitenciar de la Târgu Ocna, unde este supus regimului de izolare. Este transferat, ulterior, la închisoarea Văcăreşti unde, în noaptea de 2 spre 3 august 1958, părăseşte această lume.
În ianuarie 1957, examenul medical a condus la identificarea tuberculozei pulmonare fibro-cazeoase şi a tuberculozei peritoneale intestinale. Pentru investigaţii, o perioadă, este internat în spitalul numărul 9 din Capitală. Certificatul de deces enunţă ca motiv al morţii „contuzie forte cranio-encefalită, fractură la bază”. (Adrian Nicolae Petcu, Ioja, Sinesie, în Martiri pentru Hristos din România în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2007, p. 382)
Bunul nume
Rămâne esenţa misiunii sale. O surprinde, în mod admirabil, unul dintre cei alături de care, legat cu cătuşe, ajunge la Aiud: ”Era un om blând şi bun, cu multă dragoste faţă de om şi cu multă credinţă în Dumnezeu. (…) Blândele priviri ale părintelui Sinezie mă încurajau. (…)Avea o voce blândă şi cu multă bunătate în ea. Îţi descreţea fruntea şi mai uitai de necazuri. Era înzestrat cu darul preoţiei.” (Anastasie Berzescu, Lacrimi şi sânge. Rezistenţa anticomunistă armată din munţii Banatului, Editura Marineasa, Timişoara, 1999, p. 125-126). O defineşte, de asemenea, unul dintre preoţii romano-catolici cu care împarte celula, care-l consideră pe Părintele Sinesie Ioja „om ajuns în pragul sfinţeniei”, în vreme ce acesta nu ezită să se definească drept „cel mai prost preot ortodox din lume”, suferinţa-i datorându-se necesităţii răscumpărării păcatelor. (Marcel Petrişor, op. cit.)
Imaginea creionată de Părintele Mihail Lungeanu „preotului de mir din Banat (…) de o mare credinţă, (…)având un permanent duh de rugăciune” (Moise Iorgovan, Sfântul Închisorilor, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2007, p. 162) – este portretul cel mai elocvent. Nu pentru oglindirea unei vieţi ori a muceniciei. Ci, în primul rând, pentru înţelegerea calităţii de fii ai Bisericii, pe care ne-o arogăm.
____
sursă cover photo: fototecaortodoxiei.ro
