Cartea lui Robert Jackson Benett, „Trupa”, un roman fantastic absolut incredibil, reprezinta un mozaic ale carui piese colorate poarta in structura lor marile mituri si arhetipuri ale oamenirii. O trupa de vaudeville in mijlocul unei lumi in care culturile se ciocnesc provocand adevarate seisme ideologice, o trupa al carei scop il reprezinta salvarea Pamantului prin reconstituirea cantecului originar. Lumea lui Benett este o lume apocaliptica in care neantul distruge creatia metodic, lent si sigur. Intr-un univers cangrenat, gri, care revine incet, incet la stadiul de increat, singura bariera o reprezinta colorata trupa de vaudeville care calatoreste din loc in loc pentru a vindeca zonele afectate de „lupii cenusii”, simboluri ale neexistentei. Romanul „Trupa” reprezinta o rescriere a povestii creatiei, dar dintr-o perspectiva complet neasteptata. In primul rand, ca si cititor, nu poti sa nu empatizezi cu personajele negative care, tot ce isi doresc prin distrugerea oamenirii, este revenirea la perfectiunea primordiala, vindecarea ranii din interiorul pantecului increatiei. Perspectiva lor legata de perfectiunea increatului este asemanatoarea cu aceea a lui Ion Barbu, iar revenirea la starea primordiala de neexistenta este privita ca o vindecare, ca o eliberare. In momentul creatiei, Creatorul a spart neantul, a distrus ceva ce era perfect pentru a construi in interiorul sau viata. Iar de atunci, neantul sangereaza cu fiecare viata noua care se naste pe Pamant si incearca sa isi vindece rana. Pe de alta parte, viata incearca sa supravietuiasca, a fost creata pentru a exista si nu are alta varianta. Deci cine este personajul malefic in aceasta poveste? Intr-un mod complet surprinzator, Robert Jackson Benett construieste imaginea unui Creator care, pe de o parte raneste perfectiunea increatului, o mutileaza pentru a planta in pantecul sau viata iar, ulterior, nemultumit de creatia sa, o abandoneaza in voia neantului. Imaginea divinitatii in „Trupa” este asemanatoare nu imaginii crestine a dinvinului (cel putin nu a imaginii prefigurate in Noul Testament), ci imaginii mitice a zeilor capriciosi sau a divinitatii razbunatoare din Vechiul Testament.
Ce reprezinta, asadar, trupa de vaudeville? In frunte cu directorul acesteia, un ins viciat, viclean, dar cu intentii bune, care isi conduce trupa cu o mana de fier si care are puterea de a invia mortii, trupa este formata dintr-un pianist timid, empatic, intelept, care pare a duce pe umerii sai greutatea lumii si care nu poate vorbi. De asemenea, in cadrul trupei mai exista un profesor-papusar engimatic, care nu se poate dezlipi de papusile sale sinistre care par a avea vointa proprie, o femeie robotizata, intotdeauna imbracata in fase, desprinsa dintr-o alta lume si cu o putere inimaginabila si o dansatoare exotica tanara,fermecatoare si foarte frumoasa dar extrem de sensibila la prejudecatile rasiale. Ultima aditie a trupei o reprezinta personajul principal al romanului lui Robert Jackson Benett, George, un pianist cu un talent incredibil, un tanar dorinc de afirmare, usor infatuat si usor naiv. George stie ca directorul trupei este tatal sau si acesta nu neaga acest lucru dar, la finalul romanului, George descopera ca, de fapt, tatal sau este chiar pianistul mut ale carui dovezi de afectiune le-a respins in mod constant, luandu-le drept efuziuni sentimentale ale unui homosexual catre obiectul pasiunii sale. Dar cine sunt, de fapt acesti oameni? Cine este misterioasa femeie-robot, mereu imbracata in fase si care isi taraste corpul fara a fi constienta de existenta lui? Portretul acestei femei aminteste de imaginile cu zombi din filmele de groaza si nu este departe de adevar. Deoarece femeia, desi in viata, este sotia controversatului director, reanimata din morti de catre acesta. Departe insa de a-si propune un efect de horror, Robert Jackson Benett creeaza, prin intermediul trupei, imaginea usor usor modificata a divinitatii religioase crestine. Directorul trupei, temut de toata lumea si care poate jongla cu viata si cu moartea, ale carui planuri nu sunt niciodata revelate, dar sunt intotdeauna urmate de catre ceilalti, este imaginea unui Dumnezeu atotputernic incarnat intr-o forma umana pentru a reconstitui cantecul originar, cautand, in toate colturile lumii, partile pierdute ale acestuia. Pianistul empatic, intotdeauna intelept si care, la finalul romanului se sacrifica, si a carui ultima imagine aminteste de aceea a unui Isus crucificat, este, intr-un mod evident, imaginea biblica a lui Hristos, incarnat pentru a pastra inauntrul sau cantecul originar, fiind, in realitate, singurul care poate sa il cante si sa restabileasca echilibrul prin sacrificiul sau. Femeia zombificata, sotia directorului, care penduleaza in permanenta intre lumea umbrelor si lumea reala, este imaginea modificata a unei Marii, partial umana prin forma sa fizica si purtand in interiorul sau scanteia divinitatii. Profesorul papusar, individul taciturn care isi contruieste papusile dupa chipul si asemanarea oamenilor si care le insufla viata intr-un act de sfidare a regulilor creatiei, ajungand a fi ucis si blestemat de propriile creatii malefice, este echivalentul unui Lucifer care, indraznind sa ridice impotriva autoritatii divine, este pedepsit si trimis in lumea umbrelor. Dansatoarea exotica, capricioasa, sensibila si care pare a pune in pericol misiunea trupei pentru a-si indeplini propriile scopuri egoiste, razgandinu-se, totusi, la final si urmadu-si calea predestinata, este simbolul umanului in stare pura, al umanului care tinde spre sacralitate, avand radacinile infipte in pamant.
Pana aici, avem elementele principale biblice care fundamenteaza religia crestina: Dumnezeul, Fiul, Maria, Diavolul si Omul. O aditie complet surprinzatoare este George, fiul pierdut al planistului care, la randul sau, poarta in sine o mare parte a cantecului originar. Metamorfoza lui George este uluitoare: daca la inceput pare a fi un simplu muritor, inzestrat cu un talent iesit din comun, dar, totusi, muritor, pe masura ce actiunea inainteaza, George devine din ce in ce mai mult spirit si mai putin substanta. Capricios si razbunator precum directorul, empatic si martir precum tatal sau, tintuit intre lumea umbrelor si viata, precum sotia directorului, sensibil si dornic de afirmare precum dansatoarea, dar si rebel, inafuat si genial precum profesorul, George uneste, in structura sa, toate personajele trupei de vaudeville si reprezinta un tot al fortelor benefice si malefice care guverneaza Universul. La finalul romanului, George inchide, in interiorul sau, cantecul originar, distrugand lumea si, ulterior, recreand-o dupa propriile legi, intocmai precum un Demiurg. O poveste a re-creatiei, ale carei divinitati sunt usor alterate si umanizate dar care, raman, in esenta, sacre si atotputernice.
Pe aceeasi tematica a neantului care acapareaza existenta, este si faimosul roman al lui Michael Ende, „Povestea fara sfarsit” (link afiliat). Eroul-copil care, prin sacrificiul sau, trebuie sa salveze omenirea, aminteste de imaginea unui Isus-copil. Privind in profunzime un roman care, spre deosebire de cel al lui Benett, este scris pentru copii, observam aceeasi tematica a restructurarii creatiei. Caci, scopul principal al protagonistului Bastian il reprezinta redenumirea Printesei Copila. Amintindu-ne de cutremuratorul discurs al lui John Proctor din „The Crucible” („Deoarece este numele meu! Deoarece nu mai pot avea altul in aceasta viata! Deoarece semnez si ma inlatuiesc in minciuni! Deoarece nu insemn nici cat praful de pe ghetele celor pe care i-ati spanzurat! Cum as putea trai fara numele meu? V-am dat sufletul meu. Lasati-mi numele!”), precum si de toate simbolisticile din jurul numelui si a ceea ce reprezinta el, putem atribui schimbarii numelui o destructurare cosmica la scala micro, dar cu efecte macro, urmata de o restructurare in vederea definirii unui alt univers. Iar acest lucru este exact ceea ce trebuie sa faca Bastian pentru a salva lumea. Ceea ce il diferentiaza de George este absenta acelor defecte care, in defintiv, sunt date de maturizare si care nu pot aparea intr-un stadiu infantil.
In incheierea acestui articol, vreau sa revelez tematica viitorului articol care va fi centrata pe simbolul angelic. Dar, toate la timpul lor, asa ca, ceea ce vreau sa accentuez si este fundamental pentru acest demers, este fapul ca „Trupa” si „Povestea fara sfarsit” sunt doua dintre romanele a caror tematica centrala o reprezinta povestea facerii.
Comments 1