);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”

Publicat

pe

alchimie

Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”   O alta carte despre vampiri, vrajitoare si demoni o reprezinta romanul lui Deborah Harkness, „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor”. In romanul sau, autoarea impleteste fapte si personaje istorice de-a lungul timpului (aflam, astfel, ca Isaac Newton a fost un demon), cu studii despre genetica si alchimie. Manuscrisul pierdut se presupune ca este despre originea speciilor supranaturale (vrajitoare, vampiri si demoni) si ca ofera o explicatie a existentei acestora. Referintele istorice abunda, cu atat mai mult cu cat Harkness este un istoric specializat in istoria secolului al XVII lea. Dar, ceea ce mi-a atras atentia au fost sugestiile religioase si mitice. Astfel, Matthew de Clairmont, vampirul de care se indragosteste vrajitoarea Diana Bishop, este conducatorul oridinului secret Lazarus, un ordin format din ramasitele ordinului cavalerilor templieri si care isi trage numele de la povestea biblica a personajului Lazar, inviat din morti de catre Iisus. Este foarte clar de ce vampirii, creaturi supranaturale al caror spirit apartine, in esenta, lumii mortilor, dar al caror trup apartine celor vii, se regasesc in povestea lui Lazar. Este, insa, interesant de observat cum, inca o data, povestea biblica irumpe in actiunea romanului fantasy si reprezinta coloana vertebrala a acestuia. Pe de alta parte, personajul principal, Diana, este o vrajitoare cu puterea creatiei, numita, in roman, tesatoare. Conform romanului, vrajitoarele care au puterea de a tese lumea din jurul lor, sunt extrem de rare si au o conexiune directa si de neclintit cu zeita Diana, zeita romana a vanatorii, a padurilor si a lunii. De asemenea, faptul ca personajul principal al romanului poarta numele Diana, nu este o intamplare. Exista o scena, in roman, in care, pentru a-i salva viata lui Matthew, Diana acceseaza niste puteri de care nu era constienta avand ca rezultat transpunerea ei intr-un spatiu atemporal in care zeita ii vorbeste si ii cere un sacrificiu pentru a-l putea salva pe cel iubit.

   In centrul romanului, insa, se afla cautarea alchimica. Pornind de la ideile transpuse in poemul medieval francez „Le Roman de la Rose” (Guillaume de Lorris si Jean de Meung), autoarea povesteste creatia la un alt nivel. Nunta alchimica consta in intalnirea si fuziunea a doua principii opuse, dar complementare, pentru a relua veche formula a alchimistilor care simbolizeaza contopirea a doua elemente: unul feminin, apa, altul masculin, focul. In „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor”, Diana priveste o imagine a nuntii chimice, regasind similaritati extraordinare, pana la identificare, intre imagine si propria viata. Sugestia este evidenta; Diana si Matthew reprezinta elementele nuntii chimice, iar trandafirul rosu, simbolul preferat al alchimistilor, reprezinta produsul iubirii celor doi. Privind dintr-un punct de vedere pur parabolic, observam structura adanc inradacinata in mitologie a acestui roman. Este ca si cum autoarea ar fi dezgropat un schelet al mitologiei antice, peste care a construit actiunea fantasy, oferind o explicatie a existentei fiintelor supranaturale in radacinile creatiei. De remarcat este si simetria cu care sunt construite cele doua personaje principale. Diana are puterea creatiei si, ca orice fiinta care are puterea de a crea, ea apartine, in egala masura celor doua lumi, in timp ce Matthew, prin conditia sa duala de vampir, este o fiinta care are puterea distrugerii absolute si care apartine, tot in egala masura, celor doua lumi. Intalnirea dintre ei este analizata intr-un mod aproape chimic, autoarea insistand asupra reactiilor trezite, de la reactii microscopice precum tresarirea aproape imperceptibila a narilor, pana la reactii extreme, violente, precum inundatia pe care Diana o provoaca, involuntar, atunci cand Matthew incearca sa o paraseasca. Un lucru este cert: avem de a face cu doua personaje simbolice, fiecare sugerand cele doua reprezentari antitetice, dar complementare, ale universului: creatia si distrugerea.

Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”   Ce mai poate fi spus despre „Cantec de gheata si foc” al lui George R.R. Martin si nu a fost spus deja? Succesul de care se bucura romanele sale poate fi comparat doar cu succesul seriilor „Harry Potter” si „Fratia Inelului”. Dar, dincolo de acest succes, explicabil prin caracterul extrem de complex si imprevizibil al seriei, vreau sa vorbesc despre elementele fantastice ale acestor romane. „Cantec de gheata si foc” este, probabil, naratiunea care inglobeaza cele mai multe ritualiuri si credinte religioase dintre toate cele pe care le-am analizat pana acum. Este ca si cum Martin ar fi vrut sa traseze o harta religioasa a tuturor miturilor si religiilor, plasand, strategic, persoane-cheie deasupra fiecarui concept pe care l-a deghizat in scrierea sa. Putem incepe prin a observa totemul fiecarei familii nobile din Westeros. Folosesc termenul de totem deoarece, animalul care se afla pe steagul fiecarei familii, nu este un simplu simbol. El capata substanta prin faptul ca defineste trasaturile personajelor; mai mult, se materializeaza (exemplul lupilor fantastici ai familiei Stark) si actioneaza ca un spirit protector, a carui esenta se infiltreaza in straturile sufletesti ale personajelor. Credinta totemistica este orginiara din triburile Ojibwe din America de Nord, dar, si mai interesant pentru aceasta analiza este faptul ca aceasta credinta a fost reluata si dezvoltata in cadrul miscarii moderne New Age.

   Din punctul de vedre al ideologiilor religioase, Westeros, este taramul aluziilor crestine si pre-crestine. Astfel, zeii Nordului, reprezentati fizic prin intermediul copacilor cu chipuri umane, sunt, in realitate, simbolul zeitatii omniprezente, dar fara chip din Vechiul Testament. Rugaciunile inchinate copacilor mistici amintesc de scena tufisului in flacari si Moise. Pe de alta parte, Cei Sapte, zeii tinuturilor sudice din Westeros, sunt echivalentul principalelor personaje ale Bibliei destructurate si reconstruite in virtutea unor legi subiective. Fecioara, Mama si Batrana reprezinta, pe rand, ipostaze ale Mariei, in calitatea sa de fecioara pura, de mama a divinului si de femeie indurerata, imbatranita, imbratisand trupul fiului ucis. Fierarul si tatal reprezinta ipostaze ale unui Dumnezeu care construieste si fundamenteaza o lume si pe care, ulterior, o insufleteste, devenind Tatal Atotputernic. Strainul si Luptatorul sunt ipostaze ale unui Iisus, parte uman, parte spirit, parte material, parte aluzie. Dar aluziile religioase nu se opresc aici, de partea cealalta a Zidului exista „ceilalti”, simboluri ale maleficului pur, ale Raului in starea sa naturala. Zidul de gheata este linia de demarcatie si singura aparare a oamenilor impotriva maleficului. In lumea lui George R. R. Martin, Iadul exista pe Pamant, in timp ce Raiul este inaccesibil. Iar scenariul apocaliptic este prefigurat inca din debut, prin reaparitia, dupa mii de ani, a „celorlalti” si este accentuat din ce in ce mai mult pe parcursul celor cinci romane scrise pana in prezent. Ceea ce este extrem de interesant este faptul ca impotriva Raului pur, simbolizat prin creaturile gheturilor, principalul mijloc de aparare este chiar Zidul de gheata, ca si cum, raul inerent fiecarei fiinte umane se contopeste si isi gaseste expresia finala in constructia Zidului. Principiul dualitatii sta si la baza constructiei seriei „Cantec de gheata si foc”. In interiorul sau, fiecare fiinta poarta conflictul dintre lumina si intuneric, dintre Bine si Rau. Dar esentele sunt infime si reprezinta scantei la nivel micro ale fortelor cosmice. Ca atare, doar prin unificarea lor, fiintele sunt capabile de Raul sau de Binele absolut.

   De partea cealalta, exista Zeul Focului, simbol al purificarii prin ardere. Intocmai precum ceremonia de ingropare a vikingilor (si nu numai) includea trimiterea corpului celui decedat pe apele unui rau intr-un vas in flacari pentru a-i purifica si elibera spiritul, Zeul neinduplecat al focului din „Catec de gheata si foc” isi cere ofranda pentru a-si dezlantui fortele. Nu este intamplator faptul ca zeitatilor malefice ale gheturilor  nu li se opun nici Cei Sapte, nici zeii padurilor, ci aceasta zeitate, aproape la fel de infricosatoare ca ei. La o analiza in profunzime, este evident faptul ca arma impotriva Raului Absolut o reprezinta Binele Absolut, dar, la fel de distructiv prin caracterul sau absolut. Astfel, tot ceea ce depaseste limitele umanului, devine in egala masura distructiv, indiferent ca rolul sau este benefic sau malefic. Intocmai precum un copil care prinde un fluture si il poate strange in pumn,anihilandu-l, sau ii poate da drumul. Indiferent care este optiunea sa, fluturele este distrus, oricum, deoarece s-a confruntat cu o forta care l-a consumat.

   Dincolo de jocurile de putere si de analiza microscopica a realitatii politice si a caracterului uman, George R.R. Martin plaseaza, in centrul romanelor sale, un personaj-cheie, simbolul complex al intregii naratiuni. Desi evita sa atraga atentia cititorului asupra acestui personaj mai mult decat asupra celorlalte, autorul ofera, de-a lungul intregii serii indicii asupra identitatii reale a personajului. Ceea ce voi incerca sa explic, in urmatoarele randul, reprezinta supozitii personale si nu au un caracter informativ. Este vorba despre Jon Snow, prezentat ca fiul bastard al onorabilului Ned Stark. Identitatea mamei sale este necunoscuta, iar Ned refuza, cu obstinatie, pana in momentul mortii sale sa o dezvaluie. Cine este, de fapt, Jon Snow?

   In primul rand, il avem pe Ned Stark, care se presupune ca este tatal biologic al lui Jon. Dar, pe tot parcusul primului volum, autorul insista asupra caracterului onorabil pana la absolut al lui Ned. Ned este obsedat de dreptate si este gata sa isi sacrifice viata pentru a o sustine. Cum ar putea, un personaj ca Ned (care aminteste de justitionarul Gelu Ruscanu al lui Camil Petrescu) sa isi insele sotia si sa devina tatal unui copil in afara casatoriei sale? Pe de alta parte, Ned este un om torturat de fantomele trecutului, un om care pastreaza un secret cu pretul vietii sale. Ciudat este faptul ca Ned nu se gandeste niciodata la presupusa sa amanta, mama lui Jon Snow, ci, in momentele sale in care trecutul invadeaza prezentul, el este bantuit de fantoma surorii sale moarte, Lyannna, si de promisiunea facuta acesteia. Nu ni se revela niciodata care a fost aceasta promisiune, dar se pare ca a fost una care a decis cursul vietii lui Ned. Intr-o scena a primului roman, Ned isi aminteste de momentul in care si-a gasit sora pe moarte, intr-un castel pazit de cei mai credinciosi soldati al lui Rhaegar Targaryen, despre care ni se spune ca ar fi rapit-o pe Lyanna din cauza pasiunii obsesive pe care o facuse pentru aceasta. De ce a murit Lyanna? Tot ceea ce ni se spune este ca Lyanna a fost gasita intinsa pe un pat de sange si trandafiri albastri si ca ultimele sale cuvinte au fost o rugaminte pentru Ned pe care l-a pus sa ii promita ceva. De asemenea, trandafirii albastri au o simbolistica deosebita pentru acest personaj-fantoma deoarce acestia i-au fost daruiti chiar de catre presupusul ei rapitor in cadrul unui turnir. Asupra caracterului lui Rhaegar, singurul personaj care il descrie negativ este regele Robert, fostul logodnic al Lyannei. Toate celelalte personaje descriu un om care nu ar fi fost niciodata capabil sa rapeasca si sa omoare femeia iubita. De asemenea, in viziunea pe care a avut-o Daenerys, ea isi vede fratele mai mare, Rhaegar, tinand in brate un copil nou nascut si spunand ca trebuie sa fie trei, deoarece „dragonul are trei capete”. Dar, din ceea ce stim noi, Rhaegar a avut doar doi copii. Sau nu? Iar unul dintre cele mai interesante lucruri este faptul ca, in timp ce toti copii Stark seamana cu mama lor, Arya este singura care seamana extrem de bine cu Jon Snow. De asemenea, ea este descrisa ca fiind copia fidela a matusii sale, Lyanna. Intr-un pasaj din primul roman, Ned ii promite lui Jon la despartire ca, data viitoare cand se vor intalni, vor discuta despre mama acestuia. Cuvintele finale ale lui Ned sunt: „poate ca nu ai numele meu, dar ai sangele meu”. De remarcat este faptul ca nu il numeste niciodata „fiu”. Fara a fi nevoit sa minta, Ned admite legatura de sange dintre ei, dar nu il numeste „fiu”.

   Toate aceste indicii conduc la o singura concluzie: aceea ca Jon nu este fiul lui Ned, ci este copilul Lyannei si al lui Rhaegar. Cantecul de gheata si foc este Jon, prin natura sa duala de fiu al focului (Rhaegar) si al gheturilor (Lyanna). Si, ajungand la aceasta concluzie, avem iar, plasat in centrul romanului simbolul alchimic si al nuntii consmice. Exista chiar si trandafirul alchimic, dar nu rosu, ci albastru, ca o forma de a simboliza regalitatea. Mai mult, Jon este plasat in mod simbolic, la conducerea Zidului, aflat pe linia de demarcatie dintre Bine si Rau, apartinand mai multor lumi si fiind piesa principala de pe tabla de sah a romanului lui Martin.

Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”

Caracterele din serialul „Urzeala Tronurilor”, dupa „Cantec de gheata si foc” de George R.R. Martin

   Alchimie, religie, rituri, mituri, cruzime, haos – lumea lui Martin este o lume care impleteste, in esenta sa, simboluri duale, strangand in condeiul sau substanta mistica a creatiei. Despre seria lui Martin se pot scrie romane intregi pentru ca fiecare simbol este format, printr-o uluitoare complexitate, din particule ale unor credinte ezoterice. Iar in centrul lor este obsesia creatiei si a distrugerii, lupta permanenta dintre anihilarea totala si creatia absoluta.

   In cele ce urmeaza, voi trece de la analiza operelor fantasy la relatia care exista intre nevoia de fantasy si tendintele spirituale ale societatii contemporane. Reluand, inainte de a trece la aceasta analiza, doresc sa reamintesc principalele tematici ale operelor fantasy analizate anterior: in „Trupa” si „Poveste fara sfarsit”, vorbim despre creatie si neant, in „Fiica fumului si a oaselor” si in „Sange albastru” vorbim despre inversarea simbolurilor traditionale ale maleficului si beneficului, precum si despre simbolistica limitei si a predestinarii, iar in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si in „Cantec despre gheata si foc” intrezarim principiul dualitatii, simbolul alchimic si cautarea absolutului.

Discutii pe Facebook
Libris.ro

Iubitoare de carti, teatru si filme, vin rosu, cheesecake, jeleuri, mare, fulgere, Scorpions si luna plina. Intotdeauna cu chef de contrazis si de dezbateri, rebela cu prea multe cauze si posesoare a unui amalgam de credinte ciudate: magie, OZN-uri, puteri supranaturale, lumi paralele.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

7 adevaruri despre Napoleon Bonaparte, pe care probabil ca nu le stiai

Publicat

pe

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

   Napoleon Bonaparte este unul dintre cele mai mari nume din istorie. Toata lumea a auzit despre el, dar mai sunt cateva detalii despre imparatul francez pe care nu le regasesti in cartile de istorie.

   Napoleon Bonaparte se afla pe „lista scurta” a personalitatilor care au modelat lumea moderna. Pana la instaurarea sa ca imparat, in luna mai a anului 1804, acest personaj de statura medie s-a ridicat de la ofiter de grad mic in artilerie la inaltimi de putere pe care Europa nu le-a mai experimentat de pe vremea imperiului Roman.

   Decadele de conducere ale lui Napoleon au alterat profund politicile europene, de la seturile de legi scrise in Codul Napoleonic pana la stabilirea partii de carosabil pe care se conduce in majoritatea tarilor din Europa. Cand esti asa un om influent, generatii de carturari isi vor petrece carierele studiind fiecare aspect al vietii tale. Este inevitabil ca acei invatati vor descoperii cateva ciudatenii.

Napoleon a scris un roman de dragoste

Raftul cu idei istorie curiozitati Napoleon Clisson et Eugénie

Dineke Veninga/Pinterest

   Cu un an inainte de lovitura de stat care avea sa-l instaureze ca dictator, Napoleon a eliberat din frustrarea sa prin scrierea unui roman de dragoste. Cartea, intitulata Clisson et Eugénie, spune povestea unui ofiter din armata care se indragosteste si se casatoreste cu fata visurilor sale. Datoria il cheama inca o data pe ofiter si acesta revine din rezerva pentru a servi pe front. Cat e plecat, sotia il insala cu un prieten. La aflarea vestilor, ofiterul se expune deznadajduit si are parte de o moarte eroica, in lupta. Cartea a fost publicata in intregime dupa moartea lui Napoleon.

Napoleon putea sa-si piarda viata in cautarea Australiei

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

François Gérard/Wikimedia Commons

   In 1975, Napoleon s-a inscris intr-o campanie oficiala a Coroanei Franceze, sub comanda lui Jean-François de Galaup, conte de Lapérouse. Cu putin timp inainte ca Revolutia Franceza sa izbucneasca, Lapérouse a echipat doua corabii pentru o calatorie in jurul lumii catre Australia, Insulele Solomon, Alaska si California.

   Lapérouse avea nevoie de 220 de oameni pentru acesta calatorie, iar adolescentul Napoleon este inscris in registrul de bord al echipajului ca respins, la mustata. Aceasta respingere probabil ca l-a luat prin surprindere; Napoleon era priceput la matematica si a excelat la trasul cu arma, in orele de la academia militara – ambele aptitudini cruciale pe un vas.

   O alta surpriza a venit cativa ani mai tarziu, cand vestile despre expeditie au ajuns in Franta: cele doua corabii au disparut fara urma. Foarte probabil ambele ambarcatiuni s-au izbit de un recif de corali, in 1788. Niciun membru al echipajului lui Lapérouse nu s-a mai intors acasa.

Napoleon era afon

   O multime de oameni au greutati in a interpreta note muzicale si melodii asa cum trebuie, dar cand esti conducatorul absolut al Frantei, ajungi sa iriti cu cantatul tau o tara intreaga si nimeni nu va avea curajul sa iti spuna sa te opresti.

   Potrivit mai multor surse, Napoleon intrunea „toate calitatile”: era afon si ii placea sa fredoneze mereu. Ori de cate ori devenea nervos sau agitat, incepea sa fredoneze cantece pe care nu le intelegea nimeni. Betsy Balcombe, o apropiata a lui Napoleon pe timpul exilului acestuia in insula Sf. Elena, spune ca „[…] vocea lui Napoleon era foarte nearmonioasa si nici nu cred ca avea ureche muzicala; pentru ca niciodata, in ocaziile in care fredona ceva, n-am reusit nici eu, nici altii, sa ne dam seama ce muzica fredoneaza.”

Trisa la carti

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Dennis Jarvis/Flickr

   Napoleon Bonaparte era un general priceput, iar reputatia sa il infatiseaza ca un geniu pe campul de lupta. Insa instinctul ascutit dobandid pentru a gasi punctele slabe ale inamicilor si de a exploata orice avantaj i-au fost de putin folos lui Napoleon in timpul exilului sau in Elba. Toate instinctele sale s-au canalizat aici in trisarea cronica in jocurile de carti pe care le avea cu companionii sai.

   Potrivit unei prietene de familie, „cand Napoleon incepea sa piarda la carti, trisa fara scrupule si toti de la masa se lasau pacaliti cat mai gratios cu putinta, in afara mamei sale, care ii spunea pe un ton ferm <<Napoleon, trisezi!>>”

   Cand lururile incepeau sa se incinga, Napoleaon matura cu mana banii de pe masa, direct in buzunarele sale. De obicei i-i dadea a doua zi valetului sau, sa ii returneze fiecaruia si pregrama un alt joc pentru seara.

Motivul real pentru care mainile sale erau mereu in buzunare

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Jean Auguste Dominique Ingres/Wikimedia Commons

   Nicio ilustrare a lui Napoleon nu pare completa fara pozitia consacrata. Este atat de cunoscuta, incat oricine stie deja cum sa o faca: pui un picior in fata, intorci corpul trei sferturi intr-o parte si bagi mana dreapta in buzunar.

   Aceasta pozitie nu este doar o conventie a artistilor – Napoleon chiar statea asa tot timpul. Era neobisnuit de vanitos in ceea ce priveste mainile sale si le tinea mereu in buzunare din obisnuinta de a le tine calde si in siguranta.

   Potrivit lui Balcombe (aceeasi tanara care-i suporta cantatul), „mana sa era cea mai grasuta si frumoasa din lume; monturile pumnului faceau gropite precum la bebelusi, degetele sale erau suave ca o lumanare si frumos formate, iar unghiile-i erau perfecte.”

Ii placea sa ciupeasca lumea

   Cand nu-si tinea mainile in buzunare, asa cum il cunoastem din portretele celebre, Napoleon obisnuia sa ciupeasca lumea din jurul lui. Potrivit memoriilor lui Louis Constant Wairy – care a petrecut mult timp in cercul intim al lui Napoleon – imparatul „in momentele sale de amuzament, obisnuia sa ciupeasca apropiatii de varfurile urechilor; Am trait pe propria piele experienta de a-mi fi ciupite urechile. Cateodata chiar amandoua deodata; si asta cu o mana priceputa.”

   Altii au scris despre Napoleon ca obisnuia sa ciupeasca nasul doamnelor, in gluma, sa ciupeasca obrajii prietenilor pana acestora aproape ca le dadeau lacrimile si chiar barbiile copilasilor pana cand mamele acestora il temperau.

A trecut peste doua incercari de sinucidere

Raftul cu idei istorie curiozitati napoleon

Bydand724/Imgur

   Barbatii de seama adesea vin si cu un strop de instabilitate, iar Napoleon nu facea exceptie.

   Acesta ceda adesea acceselor de furie, cateodata azvarlind obiecte grele catre ministri sai si asupra altor subordonati. Accesele sare de furie au devenit mult mai intense dupa ce averile sale au inceput sa scada si natiunile Europei incepeau sa aiba victorii impotriva sa. Frica infrangerii pare sa-l fi apasat greu.

   In tot timpul in care a fost la putere, Napoleon era pregatit mereu pentru sinucidere: purta o fiola cu doza mortala de opiu in jurul gatului. Se pare ca a inceput sa poarte fiola in 1812, dupa ce aproape ca a fost capturat de cazaci in timpul campaniei din Rusia.

   Dupa infrangerea dezastruoasa din Rusia si cea la fel de nimicitoare care a urmat, Batalia Natiunilor [Batalia de la Leipzig] – unde toti inamicii pe care si i-a facut s-au coalizat si au lovit cu putere in armata sa aflata in retragere – Napoleon a decis ca este timpul sa isi curme suferinta si a baut opiul. Totusi, taria otravii se diminuase de-a lungul anilor si doar l-a imbolnavit foarte puternic.

   Mai tarziu, pe Elba, Napoleon a vrut sa se impuste, insa unul dintre servitorii sai ii golise praful de pusca din pistol. Reincarcarea armelor in acele vremuri era destul de anevoioasa si laborioasa, timp destul in care Napoleon sa apuce sa se razgandeasca si sa renunte definitiv la ideea de a se mai sinucide.

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Cafenea

Stan Lee is dead. Long live Stan Lee!

Publicat

pe

stan lee omagiu raftul cu idei film benzi desenate marvel

   Stan Lee, arhitectul unei lumi intregi, in semnficatia cea mai serioasa a cuvantului, a murit. Dupa 95 de ani de calatorie in lumea reala, ieri a facut primul pas spre nemurire. A scos penita lui fermecata si a desenat primul lui „panel” despre viata de dupa moarte. Banuiesc ca s-a desenat pe el insusi prezidand o adunare a tuturor spiritelor tinere care au umblat vreodata pamantul, universul Marvel si chiar cel creat de concurenta permanenta, DC Comics. Postura in care l-am vazut exuberant de multe ori si pe care o iubea.

   Prima caramida a imperiului de multe miliarde de dolari a pus-o in 1939 la Timely Comics devenita intre timp Marvel Comics. Prima „bula cu text” semnata de Stanley Martin Lieber (numele sau real) a fost asezata peste desenele lui Joe Simon reprezentandu-l pe Captain America, boy scout ul american cu moralitate si conduita perfecte.

   Nebunia lui contagioasa a reusit sa-i aduca aproape pe Jack Kirby si Steve Ditko, artisti geniali la randul lor, cu ajutorul carora a reusit sa creeze cam toate personajele care isi traiesc acum la cinema sau tv o noua epoca de aur. Geniul milionar playboy filantrop, Tony Stark complex si controvesat, incredibilul Hulk si expertul in radiatii gamma Bruce Banner intr-un joc permanet de-a Jekyll si Hyde, zeul tunetului insusi, Thor cu al sau magic Mjolnir, Doctor Steven Strange vrajitorul suprem, neinfricatul Daredevil sunt doar cateva personaje fabuloase plasmuite de mintile lor extraordinare. Fantastic Four, prima coalitie a eroilor Marvel impotriva unor forte de neimaginat care amenintau insasi existenta speciei, X-Men o metafora a diversitatii etnice, sociale, culturale impotriva stereotipurilor si a discriminarii, Avengers etichetati drept Earth Mightiest Heroes ducand luptele pe care niciun erou nu le putea castiga pe cont propriu. Personaje, titluri, idei care au devenit cultura populara remodeland conceptia de bine si rau, viata si mortalitate, vulnerabilitate si eroism.

   Stan Lee a reinventat superoii. Le-a completat personalitatile cu dificultati ale vietii reale, cu trairi, emotii, griji umane, cu probleme de adaptare in cercuri sociale normale. Ce curaj formidabil sa aduci in prim plan un tanar Peter Parker nesigur si naiv, sa-l descrii in asa fel incat, idiferent de varsta, totii cititorii sa poata empatiza cu el. Spider Man, vecinul nostru prietenos, este cu siguranta copilul cel mai iubit al sau. Prin el viata personala a supereroilor a devenit la fel de interesanta ca cea de lupta impotriva raului. A avut acest fler grozav de a umaniza niste caractere altfel aproape indestructibile. Da, la Superman ma refer, flagship ul DC Comics, care prin invulnerabilitatea sa devenise cel mai banal supererou. Probleme identificata de altfel de cei care-l scriau la momentul respectiv si remediata prin adaugarea unei serii de fragilitati redandu-i exact umanitatea inventata de maestrul Lee. Societatea isi dorea personaje cu care sa se poata identifica, cautam inca asta, iar Stan Lee a livrat intocmai.

stan lee cameos raftul cu idei omagiu benzi desenate supereroi

   Cei care acum scriu si deseneaza fabulos noile povesti ale eroilor inventati de el i-au cautat in permanenta aprobarea, validandu-si astfel munca de creatie si consolidandu-si pozitia in fata cititorilor din ce in ce mai pretentiosi de comic book uri. Kevin Feige, patriarhul Marvel Cinematic Univers, inceput in 2008 si continuat astazi cu succes, a reinventat la randul sau industria cinematografica cu idea de fir narativ interconectat, personaje complicate, eterogene, aduse impreuna pe ecrane, toate spre a noastra incantare. L-a avut  alaturi pe Stan Lee in toate demersurile creative pe care le-a intreprins si s-a bucurat de sfaturile sale pretioase in abordarea actiunilor eroilor nostri preferati. Au nascocit impreuna cele mai haiose si pline de substanta cameo uri din lumea Hollywood ului. Si noi ne-am bucurat de fiecare data sa-l revedem presarand sare si piper peste o masa deja plina de arome eroice.

   Stan Lee isi face iesirea triumfala din viata noastra si intra astazi in legenda. A nascut si a intretinut o vapaie colosala, o lume in care totul este posibil, unde oricine poate deveni un supererou. Un curent putin popular in 1930 si devenit cultura mondiala cu implicatii in vietile tuturor visatorilor din lumea larga. A hranit milioane de minti cu fanteziile sale, a ridicat o stacheta la care scriitorii moderni de comic book urilor pot doar spera. Aici, printre muritori, si-a castigat locul in Hall of Fame. Sunt convins ca va inventa ceva si acolo unde e acum, ceva care sa-l faca la fel de iubit si in stratosfera. Carisma lui va dainui o vesnicie. Creatiile sale ii vor simti lipsa si il vor sarbatori in urmatoarele lor aventuri incredibile.

   Banuiesc ca si o singura persoana poate face diferenta. Asa-i placea sa creada. Pe mine m-a convins. Iti multumesc Stan Lee pentru minunatii fiori, uriasele emotii pe care mi le-ai oferit intre paginile fiecarei reviste citite pe nerasuflate.

Sa te odihnesti in pace!

Excelsior, Maestre!

____

Articol semnat Oli Strimbei

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
libhumanitas.ro
Continua sa citesti

Calendar cultural

martie, 2019

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X