);
COnecteaza-te cu noi

Cafenea

Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”

Publicat

pe

alchimie

Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”   O alta carte despre vampiri, vrajitoare si demoni o reprezinta romanul lui Deborah Harkness, „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor”. In romanul sau, autoarea impleteste fapte si personaje istorice de-a lungul timpului (aflam, astfel, ca Isaac Newton a fost un demon), cu studii despre genetica si alchimie. Manuscrisul pierdut se presupune ca este despre originea speciilor supranaturale (vrajitoare, vampiri si demoni) si ca ofera o explicatie a existentei acestora. Referintele istorice abunda, cu atat mai mult cu cat Harkness este un istoric specializat in istoria secolului al XVII lea. Dar, ceea ce mi-a atras atentia au fost sugestiile religioase si mitice. Astfel, Matthew de Clairmont, vampirul de care se indragosteste vrajitoarea Diana Bishop, este conducatorul oridinului secret Lazarus, un ordin format din ramasitele ordinului cavalerilor templieri si care isi trage numele de la povestea biblica a personajului Lazar, inviat din morti de catre Iisus. Este foarte clar de ce vampirii, creaturi supranaturale al caror spirit apartine, in esenta, lumii mortilor, dar al caror trup apartine celor vii, se regasesc in povestea lui Lazar. Este, insa, interesant de observat cum, inca o data, povestea biblica irumpe in actiunea romanului fantasy si reprezinta coloana vertebrala a acestuia. Pe de alta parte, personajul principal, Diana, este o vrajitoare cu puterea creatiei, numita, in roman, tesatoare. Conform romanului, vrajitoarele care au puterea de a tese lumea din jurul lor, sunt extrem de rare si au o conexiune directa si de neclintit cu zeita Diana, zeita romana a vanatorii, a padurilor si a lunii. De asemenea, faptul ca personajul principal al romanului poarta numele Diana, nu este o intamplare. Exista o scena, in roman, in care, pentru a-i salva viata lui Matthew, Diana acceseaza niste puteri de care nu era constienta avand ca rezultat transpunerea ei intr-un spatiu atemporal in care zeita ii vorbeste si ii cere un sacrificiu pentru a-l putea salva pe cel iubit.

   In centrul romanului, insa, se afla cautarea alchimica. Pornind de la ideile transpuse in poemul medieval francez „Le Roman de la Rose” (Guillaume de Lorris si Jean de Meung), autoarea povesteste creatia la un alt nivel. Nunta alchimica consta in intalnirea si fuziunea a doua principii opuse, dar complementare, pentru a relua veche formula a alchimistilor care simbolizeaza contopirea a doua elemente: unul feminin, apa, altul masculin, focul. In „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor”, Diana priveste o imagine a nuntii chimice, regasind similaritati extraordinare, pana la identificare, intre imagine si propria viata. Sugestia este evidenta; Diana si Matthew reprezinta elementele nuntii chimice, iar trandafirul rosu, simbolul preferat al alchimistilor, reprezinta produsul iubirii celor doi. Privind dintr-un punct de vedere pur parabolic, observam structura adanc inradacinata in mitologie a acestui roman. Este ca si cum autoarea ar fi dezgropat un schelet al mitologiei antice, peste care a construit actiunea fantasy, oferind o explicatie a existentei fiintelor supranaturale in radacinile creatiei. De remarcat este si simetria cu care sunt construite cele doua personaje principale. Diana are puterea creatiei si, ca orice fiinta care are puterea de a crea, ea apartine, in egala masura celor doua lumi, in timp ce Matthew, prin conditia sa duala de vampir, este o fiinta care are puterea distrugerii absolute si care apartine, tot in egala masura, celor doua lumi. Intalnirea dintre ei este analizata intr-un mod aproape chimic, autoarea insistand asupra reactiilor trezite, de la reactii microscopice precum tresarirea aproape imperceptibila a narilor, pana la reactii extreme, violente, precum inundatia pe care Diana o provoaca, involuntar, atunci cand Matthew incearca sa o paraseasca. Un lucru este cert: avem de a face cu doua personaje simbolice, fiecare sugerand cele doua reprezentari antitetice, dar complementare, ale universului: creatia si distrugerea.

Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”   Ce mai poate fi spus despre „Cantec de gheata si foc” al lui George R.R. Martin si nu a fost spus deja? Succesul de care se bucura romanele sale poate fi comparat doar cu succesul seriilor „Harry Potter” si „Fratia Inelului”. Dar, dincolo de acest succes, explicabil prin caracterul extrem de complex si imprevizibil al seriei, vreau sa vorbesc despre elementele fantastice ale acestor romane. „Cantec de gheata si foc” este, probabil, naratiunea care inglobeaza cele mai multe ritualiuri si credinte religioase dintre toate cele pe care le-am analizat pana acum. Este ca si cum Martin ar fi vrut sa traseze o harta religioasa a tuturor miturilor si religiilor, plasand, strategic, persoane-cheie deasupra fiecarui concept pe care l-a deghizat in scrierea sa. Putem incepe prin a observa totemul fiecarei familii nobile din Westeros. Folosesc termenul de totem deoarece, animalul care se afla pe steagul fiecarei familii, nu este un simplu simbol. El capata substanta prin faptul ca defineste trasaturile personajelor; mai mult, se materializeaza (exemplul lupilor fantastici ai familiei Stark) si actioneaza ca un spirit protector, a carui esenta se infiltreaza in straturile sufletesti ale personajelor. Credinta totemistica este orginiara din triburile Ojibwe din America de Nord, dar, si mai interesant pentru aceasta analiza este faptul ca aceasta credinta a fost reluata si dezvoltata in cadrul miscarii moderne New Age.

   Din punctul de vedre al ideologiilor religioase, Westeros, este taramul aluziilor crestine si pre-crestine. Astfel, zeii Nordului, reprezentati fizic prin intermediul copacilor cu chipuri umane, sunt, in realitate, simbolul zeitatii omniprezente, dar fara chip din Vechiul Testament. Rugaciunile inchinate copacilor mistici amintesc de scena tufisului in flacari si Moise. Pe de alta parte, Cei Sapte, zeii tinuturilor sudice din Westeros, sunt echivalentul principalelor personaje ale Bibliei destructurate si reconstruite in virtutea unor legi subiective. Fecioara, Mama si Batrana reprezinta, pe rand, ipostaze ale Mariei, in calitatea sa de fecioara pura, de mama a divinului si de femeie indurerata, imbatranita, imbratisand trupul fiului ucis. Fierarul si tatal reprezinta ipostaze ale unui Dumnezeu care construieste si fundamenteaza o lume si pe care, ulterior, o insufleteste, devenind Tatal Atotputernic. Strainul si Luptatorul sunt ipostaze ale unui Iisus, parte uman, parte spirit, parte material, parte aluzie. Dar aluziile religioase nu se opresc aici, de partea cealalta a Zidului exista „ceilalti”, simboluri ale maleficului pur, ale Raului in starea sa naturala. Zidul de gheata este linia de demarcatie si singura aparare a oamenilor impotriva maleficului. In lumea lui George R. R. Martin, Iadul exista pe Pamant, in timp ce Raiul este inaccesibil. Iar scenariul apocaliptic este prefigurat inca din debut, prin reaparitia, dupa mii de ani, a „celorlalti” si este accentuat din ce in ce mai mult pe parcursul celor cinci romane scrise pana in prezent. Ceea ce este extrem de interesant este faptul ca impotriva Raului pur, simbolizat prin creaturile gheturilor, principalul mijloc de aparare este chiar Zidul de gheata, ca si cum, raul inerent fiecarei fiinte umane se contopeste si isi gaseste expresia finala in constructia Zidului. Principiul dualitatii sta si la baza constructiei seriei „Cantec de gheata si foc”. In interiorul sau, fiecare fiinta poarta conflictul dintre lumina si intuneric, dintre Bine si Rau. Dar esentele sunt infime si reprezinta scantei la nivel micro ale fortelor cosmice. Ca atare, doar prin unificarea lor, fiintele sunt capabile de Raul sau de Binele absolut.

   De partea cealalta, exista Zeul Focului, simbol al purificarii prin ardere. Intocmai precum ceremonia de ingropare a vikingilor (si nu numai) includea trimiterea corpului celui decedat pe apele unui rau intr-un vas in flacari pentru a-i purifica si elibera spiritul, Zeul neinduplecat al focului din „Catec de gheata si foc” isi cere ofranda pentru a-si dezlantui fortele. Nu este intamplator faptul ca zeitatilor malefice ale gheturilor  nu li se opun nici Cei Sapte, nici zeii padurilor, ci aceasta zeitate, aproape la fel de infricosatoare ca ei. La o analiza in profunzime, este evident faptul ca arma impotriva Raului Absolut o reprezinta Binele Absolut, dar, la fel de distructiv prin caracterul sau absolut. Astfel, tot ceea ce depaseste limitele umanului, devine in egala masura distructiv, indiferent ca rolul sau este benefic sau malefic. Intocmai precum un copil care prinde un fluture si il poate strange in pumn,anihilandu-l, sau ii poate da drumul. Indiferent care este optiunea sa, fluturele este distrus, oricum, deoarece s-a confruntat cu o forta care l-a consumat.

   Dincolo de jocurile de putere si de analiza microscopica a realitatii politice si a caracterului uman, George R.R. Martin plaseaza, in centrul romanelor sale, un personaj-cheie, simbolul complex al intregii naratiuni. Desi evita sa atraga atentia cititorului asupra acestui personaj mai mult decat asupra celorlalte, autorul ofera, de-a lungul intregii serii indicii asupra identitatii reale a personajului. Ceea ce voi incerca sa explic, in urmatoarele randul, reprezinta supozitii personale si nu au un caracter informativ. Este vorba despre Jon Snow, prezentat ca fiul bastard al onorabilului Ned Stark. Identitatea mamei sale este necunoscuta, iar Ned refuza, cu obstinatie, pana in momentul mortii sale sa o dezvaluie. Cine este, de fapt, Jon Snow?

   In primul rand, il avem pe Ned Stark, care se presupune ca este tatal biologic al lui Jon. Dar, pe tot parcusul primului volum, autorul insista asupra caracterului onorabil pana la absolut al lui Ned. Ned este obsedat de dreptate si este gata sa isi sacrifice viata pentru a o sustine. Cum ar putea, un personaj ca Ned (care aminteste de justitionarul Gelu Ruscanu al lui Camil Petrescu) sa isi insele sotia si sa devina tatal unui copil in afara casatoriei sale? Pe de alta parte, Ned este un om torturat de fantomele trecutului, un om care pastreaza un secret cu pretul vietii sale. Ciudat este faptul ca Ned nu se gandeste niciodata la presupusa sa amanta, mama lui Jon Snow, ci, in momentele sale in care trecutul invadeaza prezentul, el este bantuit de fantoma surorii sale moarte, Lyannna, si de promisiunea facuta acesteia. Nu ni se revela niciodata care a fost aceasta promisiune, dar se pare ca a fost una care a decis cursul vietii lui Ned. Intr-o scena a primului roman, Ned isi aminteste de momentul in care si-a gasit sora pe moarte, intr-un castel pazit de cei mai credinciosi soldati al lui Rhaegar Targaryen, despre care ni se spune ca ar fi rapit-o pe Lyanna din cauza pasiunii obsesive pe care o facuse pentru aceasta. De ce a murit Lyanna? Tot ceea ce ni se spune este ca Lyanna a fost gasita intinsa pe un pat de sange si trandafiri albastri si ca ultimele sale cuvinte au fost o rugaminte pentru Ned pe care l-a pus sa ii promita ceva. De asemenea, trandafirii albastri au o simbolistica deosebita pentru acest personaj-fantoma deoarce acestia i-au fost daruiti chiar de catre presupusul ei rapitor in cadrul unui turnir. Asupra caracterului lui Rhaegar, singurul personaj care il descrie negativ este regele Robert, fostul logodnic al Lyannei. Toate celelalte personaje descriu un om care nu ar fi fost niciodata capabil sa rapeasca si sa omoare femeia iubita. De asemenea, in viziunea pe care a avut-o Daenerys, ea isi vede fratele mai mare, Rhaegar, tinand in brate un copil nou nascut si spunand ca trebuie sa fie trei, deoarece „dragonul are trei capete”. Dar, din ceea ce stim noi, Rhaegar a avut doar doi copii. Sau nu? Iar unul dintre cele mai interesante lucruri este faptul ca, in timp ce toti copii Stark seamana cu mama lor, Arya este singura care seamana extrem de bine cu Jon Snow. De asemenea, ea este descrisa ca fiind copia fidela a matusii sale, Lyanna. Intr-un pasaj din primul roman, Ned ii promite lui Jon la despartire ca, data viitoare cand se vor intalni, vor discuta despre mama acestuia. Cuvintele finale ale lui Ned sunt: „poate ca nu ai numele meu, dar ai sangele meu”. De remarcat este faptul ca nu il numeste niciodata „fiu”. Fara a fi nevoit sa minta, Ned admite legatura de sange dintre ei, dar nu il numeste „fiu”.

   Toate aceste indicii conduc la o singura concluzie: aceea ca Jon nu este fiul lui Ned, ci este copilul Lyannei si al lui Rhaegar. Cantecul de gheata si foc este Jon, prin natura sa duala de fiu al focului (Rhaegar) si al gheturilor (Lyanna). Si, ajungand la aceasta concluzie, avem iar, plasat in centrul romanului simbolul alchimic si al nuntii consmice. Exista chiar si trandafirul alchimic, dar nu rosu, ci albastru, ca o forma de a simboliza regalitatea. Mai mult, Jon este plasat in mod simbolic, la conducerea Zidului, aflat pe linia de demarcatie dintre Bine si Rau, apartinand mai multor lumi si fiind piesa principala de pe tabla de sah a romanului lui Martin.

Alchimie, mistere si despre absolut in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si „Cantec despre gheata si foc”

Caracterele din serialul „Urzeala Tronurilor”, dupa „Cantec de gheata si foc” de George R.R. Martin

   Alchimie, religie, rituri, mituri, cruzime, haos – lumea lui Martin este o lume care impleteste, in esenta sa, simboluri duale, strangand in condeiul sau substanta mistica a creatiei. Despre seria lui Martin se pot scrie romane intregi pentru ca fiecare simbol este format, printr-o uluitoare complexitate, din particule ale unor credinte ezoterice. Iar in centrul lor este obsesia creatiei si a distrugerii, lupta permanenta dintre anihilarea totala si creatia absoluta.

   In cele ce urmeaza, voi trece de la analiza operelor fantasy la relatia care exista intre nevoia de fantasy si tendintele spirituale ale societatii contemporane. Reluand, inainte de a trece la aceasta analiza, doresc sa reamintesc principalele tematici ale operelor fantasy analizate anterior: in „Trupa” si „Poveste fara sfarsit”, vorbim despre creatie si neant, in „Fiica fumului si a oaselor” si in „Sange albastru” vorbim despre inversarea simbolurilor traditionale ale maleficului si beneficului, precum si despre simbolistica limitei si a predestinarii, iar in „Manuscrisul pierdut al vrajitoarelor” si in „Cantec despre gheata si foc” intrezarim principiul dualitatii, simbolul alchimic si cautarea absolutului.

Discutii pe Facebook
Libris.ro

Iubitoare de carti, teatru si filme, vin rosu, cheesecake, jeleuri, mare, fulgere, Scorpions si luna plina. Intotdeauna cu chef de contrazis si de dezbateri, rebela cu prea multe cauze si posesoare a unui amalgam de credinte ciudate: magie, OZN-uri, puteri supranaturale, lumi paralele.

Click pentru a comenta

Lasa un raspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Time limit is exhausted. Please reload CAPTCHA.

Cafenea

Stan Lee is dead. Long live Stan Lee!

Publicat

pe

stan lee omagiu raftul cu idei film benzi desenate marvel

   Stan Lee, arhitectul unei lumi intregi, in semnficatia cea mai serioasa a cuvantului, a murit. Dupa 95 de ani de calatorie in lumea reala, ieri a facut primul pas spre nemurire. A scos penita lui fermecata si a desenat primul lui „panel” despre viata de dupa moarte. Banuiesc ca s-a desenat pe el insusi prezidand o adunare a tuturor spiritelor tinere care au umblat vreodata pamantul, universul Marvel si chiar cel creat de concurenta permanenta, DC Comics. Postura in care l-am vazut exuberant de multe ori si pe care o iubea.

   Prima caramida a imperiului de multe miliarde de dolari a pus-o in 1939 la Timely Comics devenita intre timp Marvel Comics. Prima „bula cu text” semnata de Stanley Martin Lieber (numele sau real) a fost asezata peste desenele lui Joe Simon reprezentandu-l pe Captain America, boy scout ul american cu moralitate si conduita perfecte.

   Nebunia lui contagioasa a reusit sa-i aduca aproape pe Jack Kirby si Steve Ditko, artisti geniali la randul lor, cu ajutorul carora a reusit sa creeze cam toate personajele care isi traiesc acum la cinema sau tv o noua epoca de aur. Geniul milionar playboy filantrop, Tony Stark complex si controvesat, incredibilul Hulk si expertul in radiatii gamma Bruce Banner intr-un joc permanet de-a Jekyll si Hyde, zeul tunetului insusi, Thor cu al sau magic Mjolnir, Doctor Steven Strange vrajitorul suprem, neinfricatul Daredevil sunt doar cateva personaje fabuloase plasmuite de mintile lor extraordinare. Fantastic Four, prima coalitie a eroilor Marvel impotriva unor forte de neimaginat care amenintau insasi existenta speciei, X-Men o metafora a diversitatii etnice, sociale, culturale impotriva stereotipurilor si a discriminarii, Avengers etichetati drept Earth Mightiest Heroes ducand luptele pe care niciun erou nu le putea castiga pe cont propriu. Personaje, titluri, idei care au devenit cultura populara remodeland conceptia de bine si rau, viata si mortalitate, vulnerabilitate si eroism.

   Stan Lee a reinventat superoii. Le-a completat personalitatile cu dificultati ale vietii reale, cu trairi, emotii, griji umane, cu probleme de adaptare in cercuri sociale normale. Ce curaj formidabil sa aduci in prim plan un tanar Peter Parker nesigur si naiv, sa-l descrii in asa fel incat, idiferent de varsta, totii cititorii sa poata empatiza cu el. Spider Man, vecinul nostru prietenos, este cu siguranta copilul cel mai iubit al sau. Prin el viata personala a supereroilor a devenit la fel de interesanta ca cea de lupta impotriva raului. A avut acest fler grozav de a umaniza niste caractere altfel aproape indestructibile. Da, la Superman ma refer, flagship ul DC Comics, care prin invulnerabilitatea sa devenise cel mai banal supererou. Probleme identificata de altfel de cei care-l scriau la momentul respectiv si remediata prin adaugarea unei serii de fragilitati redandu-i exact umanitatea inventata de maestrul Lee. Societatea isi dorea personaje cu care sa se poata identifica, cautam inca asta, iar Stan Lee a livrat intocmai.

stan lee cameos raftul cu idei omagiu benzi desenate supereroi

   Cei care acum scriu si deseneaza fabulos noile povesti ale eroilor inventati de el i-au cautat in permanenta aprobarea, validandu-si astfel munca de creatie si consolidandu-si pozitia in fata cititorilor din ce in ce mai pretentiosi de comic book uri. Kevin Feige, patriarhul Marvel Cinematic Univers, inceput in 2008 si continuat astazi cu succes, a reinventat la randul sau industria cinematografica cu idea de fir narativ interconectat, personaje complicate, eterogene, aduse impreuna pe ecrane, toate spre a noastra incantare. L-a avut  alaturi pe Stan Lee in toate demersurile creative pe care le-a intreprins si s-a bucurat de sfaturile sale pretioase in abordarea actiunilor eroilor nostri preferati. Au nascocit impreuna cele mai haiose si pline de substanta cameo uri din lumea Hollywood ului. Si noi ne-am bucurat de fiecare data sa-l revedem presarand sare si piper peste o masa deja plina de arome eroice.

   Stan Lee isi face iesirea triumfala din viata noastra si intra astazi in legenda. A nascut si a intretinut o vapaie colosala, o lume in care totul este posibil, unde oricine poate deveni un supererou. Un curent putin popular in 1930 si devenit cultura mondiala cu implicatii in vietile tuturor visatorilor din lumea larga. A hranit milioane de minti cu fanteziile sale, a ridicat o stacheta la care scriitorii moderni de comic book urilor pot doar spera. Aici, printre muritori, si-a castigat locul in Hall of Fame. Sunt convins ca va inventa ceva si acolo unde e acum, ceva care sa-l faca la fel de iubit si in stratosfera. Carisma lui va dainui o vesnicie. Creatiile sale ii vor simti lipsa si il vor sarbatori in urmatoarele lor aventuri incredibile.

   Banuiesc ca si o singura persoana poate face diferenta. Asa-i placea sa creada. Pe mine m-a convins. Iti multumesc Stan Lee pentru minunatii fiori, uriasele emotii pe care mi le-ai oferit intre paginile fiecarei reviste citite pe nerasuflate.

Sa te odihnesti in pace!

Excelsior, Maestre!

____

Articol semnat Oli Strimbei

Discutii pe Facebook
books-express.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Lev Tolstoi

Publicat

pe

Lev Tolstoi - Viata secreta a marilor scriitori - Raftul cu idei

Lev Tolstoi: 9 septembrie 1828 – 20 noiembrie 1910
Nationalitate: rusa
Titluri reprezentative: Razboi si pace (1865), Anna Karenina (1875)

Singurul lucru de care ai nevoie in viata, ca si in arta, este sa spui adevarul.

   Pana sa experiementeze transformarea spirituala care avea sa apara pe la mijlocul vietii, Lev Tolstoi traia ca orice alt nobil rus, chiar daca in acelasi timp era cel care a dat omenirii doua dintre titlurile clasice cele mai de pret ale literaturii. In jurnalul lui gasim o descriere a activitatilor sale zilnice:

   „Am ucis oameni in razboi, am luptat in dueluri ca sa-i ucid pe altii, am pierdut la jocuri de carti, mi-am risipit averea facuta din sudoarea taranilor, i-am pedepsit cu cruzime pe acestia din urma, am trait in desfrau cu femei usoare si am amagit oameni. Am mintit, am jefuit, am comis adulter de toate felurile, am luat parte la betii, violenta, crima… Nu exista faradelege pe care sa nu o fi comis.”

   Pare, fara indoiala, o viata plina, bogata si incarcata de satisfactii, dar pentru Tolstoi a fost o greutate care-i strivea constiinta. A cautat sa faca ceva mai mult decat sa tortureze iobagi carora sa le violeze apoi nevestele vaduve. Dar i-a luat aproape jumatate din viata ca sa gaseasca ceea ce cauta.

   Nascut intr-o familie avuta (varul lui de-al patrulea a fost Alexandr Puskin, marele poet rus), Tolstoi nu a fost deloc un elev silitor, iar profesorii considerau ca „nu este nici in stare si nici nu are aplecare catre invatatura”. Isi petrecea timpul dedandu-se jocurilor de noroc si contractand diverse boli venerice, cu toate ca inca din tinerete ii dadea ghes dorinta de a scrie. Pe la douazeci si ceva de ani a publicat cateva dintre scrierile lui importante si si-a trecut in revista toate pacatele intr-un jurnal voluminos pe care il considera un fel de confesiune autobiografica aflata in desfasurare.

   Caietele au scos la iveala un om obsedat de moarte. Veteran al sangerosului asediu de la Sevastopol, din timpul razboiului din Crimeea, Tolstoi oferea descrieri amanuntite ale atrocitatilor de pe campul de lupta si ale executiilor. Era atat de obsedat de moarte, incat uneori il terceau toate transpiratiile, convins ca Doamna Moarte il urmareste, gata sa-l bata pe umar. Disparitia fratelui sau, Nicolai, in 1860, i-a reamintit de propria lui mortalitate. Desi abia trecuse de treizeci de ani, Tolstoi era convins ca era deja prea batran si prea urat ca sa se mai aseze la casa lui si sa se bucure de o viata normala de familie. A ramas uimit cand frumoasa Sofia Andreevna (Sonia) Behrs, fiica de doctor, a acceptat sa se marite cu el in 1862.

   A urmat apoi o perioada de liniste si stabilitate, in care Tolstoi a turnat treisprezece copii si a scris cele doua capodopere: Razboi si pace si Anna Karenina. Desi aceste doua romane l-au facut faimos si i-au crescut averea, l-au si adancit in credinta ca nu ducea o viata virtuoasa. In curand avea sa intre intr-o stare proasta, pe care problemele de sanatate nu au facut decat sa o accentueze. Tolstoi spunea despre sine ca are „muschi de otel si nervi de femeie lesinata”. Suferea de reumatism, enterita, dureri de dinti, lesinuri, malarie, flebita si febra tifoida. Pe langa toate, a mai suferit si cateva atacuri cerebrale fara urmari majore.

   Nu mai avem nici o indoiala ca omul era pregatit din plin pentru criza varstei mijlocii. Si rezultatul a fost o transformare spirituala radicala. Tolstoi a renuntat la sex, bautura, tutun si carne si a imbratisat „anarhismul crestin”. Era dedicat invataturilor lui Iisus, dar nu recunostea autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse. Deloc surprinzator, si-a atras multi prieteni la biserica evanghelica. In 1901 a fost excomunicat. Cu toate acestea, si-a atras adepti printre iobagii pe care i-a eliberat si carora a inceput sa le doneze din vasta lui avere. Aceasta noua forma de altruism nu era deloc pe placul cucoanei.

   Si chiar asa, Tolstoi credea ca a identificat sursa tuturor bolilor sale pamantesti. „Boala mea este Sonia”, a spus candva, referindu-se la sotia sa. Desi a nascut si a crescut o mica turma de copii, si a copiat de mana Razboi si pace de sapte ori, s-a dovedit a fi destul de obositoare, Sonia s-a dovedit a fi destul de obositoare pentru piosul om din ce in ce mai preocupat de spiritualitate. O prezenta constanta a petrecerilor de la Moscova, Sonia s-a vazut indepartata din aceasta lume de apucaturile spritual-crestine ale sotului ei, pe care ea le considera o „boala”. Tot pelerinajul care se desfasura la casa lor de la tara nu facea deloc situatia mai usoara. De asemenea, Sonia era pe buna dreptate deranjata de hotararea lui Tolstoi de a renunta la drepturile de proprietate, inclusiv la drepturile de autor obtinute din vanzarea cartilor si la mostenire. Cand a inceput sa imprastie bani in stanga si-n dreapta, Sonia a pus piciorul in prag.

   Cireasa de pe tort a venit atunci cand un linge-blide, pe nume Certkov, l-a convins pe ramolitul Tolstoi sa-si treaca toata averea pe numele lui. Satula de situatie, Sonia a preluat fraiele. Il urmarea peste tot, spionandu-l prin binoclu. Cand el i-a sugerat ca ar fi bine sa puna capat casniciei, ea l-a amenintat ca se va sinucide. In final, Tolstoi a prins-o tragand cu ochiul in jurnalele lui – era prea de tot. A sters-o in toiul noptii, lasand in urma doar un bilet prin care ii multumea pentru cei patruzeci si opt de ani de casnicie. „Fac ceea ce multi oameni de varsta mea fac”, scria celebrul scriitor in varsta de optzeci si doi de ani. „Renunt la lume si aleg sa-mi petrec ultimele clipe singur si in liniste.”

   Din nefericire pentru Tolstoi, acele ultime zile si le-a petecut in ger intr-o statie de tren, unde a cedat, prada febrei si frisoanelor. Cuprins de delir, cu barba alba acoperita de gheata, a murit pe podeaua biroului sefului de gara pe 20 noiembrie 1910.

Fara coronita

   Tolstoi nu a castigat niciodata Premiul Nobel pentru Literatura. Desi considerat printre favoriti atunci cand a fost decernat pentru prima oara, in 1901, a fost surclasat de poetul francez prea putin cunoscut (si cu un nume ciudat) Sully Prudhomme. Tolstoi nu a primit nici o explicatie oficiala pentru alegerea juriului, dar probabil ca intregul lui comportament nu se plia pe tinuta culturala conservatoare a juriului. Unul dintre membri a spus despre el ca dovedeste „o ostilitate obtuza fata de toate formele de civilizatie”, orice o fi insemnand asta. Macar Tolstoi a avut o companie selecta: Henrik Ibsen si Émile Zola au fost ocoliti din aceleasi motive.

Cu cartile pe masa

   In noaptea nuntii, Tolstoi, in varsta de treizeci si patru de ani, si-a obligat mireasa, de doar optsprezece ani, sa citeasca insemnarile din jurnalul lui in care erau descrise escapadele lui amoroase cu alte femei, inclusiv cu servitoare. Se pare ca asta a fost ideea lui de deschidere si onestitate, dar dupa parerea Soniei a fost totusi „prea multa informatie”. A doua zi avea sa noteze in propriul ei jurnal despre dezgustul pe care l-a simtit de a fi fost expusa unor asemenea „mizerii”.

Pur si simplu spune niet

   Convertirea religioasa a lui Tolstoi nu a fost nicicum o hotarare luata doar pe jumatate. Motivat de gandul ca eliminarea carnii din alimentatie este cheia catre stapanirea dorintelor, scriitorul a devenit un vegetarian riguros, cu o dieta foarte saraca, alcatuita din fulgi de ovaz, paine si supa de legume. De asemenea, a renuntat la alcool si tutun si chiar a incercat sa-i convinga pe taranii de pe mosia lui sa-i urmeze calea. In textul „De ce se cherchelesc barbatii?” Tolstoi a descris ambele substante ca droguri pe care oamenii le folosesc pentru a-si anestezia constiinta incarcata. „Tulburarea si mai ales stupiditatea vietilor noastre”, proclama el, „isi gasesc sursa in principal in starea permanenta de intoxicare in care traiesc majoritatea oamenilor.”

Totul pana la petrecere

   Pentru cineva atat de spiritual, Tolstoi putea fi uneori de-a dreptul meschin. L-a lasat pe fratele lui, Dmitri, sa zaca pe patul de moarte, refuzand chiar sa se uite la el, pentru ca se indepartase de Dumnezeu pentru a duce o viata de dezmat. „Sincer vorbind, cred ca ceea ce m-a deranjat cel mai tare la moartea lui”, scria Tolstoi, „a fost faptul ca m-a impiedicat sa particip la o sarbatoare de la Curte la care fusesem invitat.”

————————

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Litera.ro
Continua sa citesti

Cafenea

Viata secreta a marilor scriitori: Henry David Thoreau

Publicat

pe

Thoreau viata secreta a marilor scriitori

Henry David Thoreau: 12 iulie 1817 – 6 mai 1862
Nationalitate: americana
Titluri reprezentative: O saptamana pe raurile Concord si Merrimack (1849), Nesupunerea civila (1849), Walden (1854)

Sunt un mistic, un trandescentalist, basca un filosof innascut.

   Cu mult timp inainte ca disidentii evrei din Uniunea Sovietica sa popularizeze acest termen, Henry David Thoreau avea sa devina primul refuznic1 al lumii. Intotdeauna refuza un lucru sau altul. Cu alte cuvinte:

   A refuzat sa plateasca o taxa de 5 dolari pentru a se elibera diploma de masterat a Facultatii de Litere de la Harvard. „Nu merita 5 dolari”, a bombanit. „Nu luati pielea de pe oaie!²„.

   Ajuns profesor la Concord Academy, a refuzat sa aplice pedepse corporale elevilor sai. Consiliul scolii l-a concediat pentru insubordonare, pretul platit fiind pierderea uneia dintre cele mai bune ocazii de a avea o cariera.

   In 1847 a devenit de asemenea celebru pentru refuzul de a-si plati impozitul in valoare de 1 dolar, ca forma de protest fata de implicarea Statelor Unite in Razboiul Mexican. Acest act de nesupunere l-a aruncat in inchisoare, de unde (dupa cum spune legenda) l-a dat afara pe protectorul lui, Ralph Waldo Emerson, care venise la puscarie pentru a-i plati cautiunea. „Henry, cum ai ajuns aici?” l-ar fi intrebat Emerson. „Waldo, tu cum de nu esti aici?” a fost raspunsul lui Thoreau. A doua zi dimineata, nu a mai fost nici Thoreau dupa gratii. O matusa i-a platit taxa si acesta si-a parasit celula, numai bine pentru o Sarbatoare a afinelor³.

   Thoreau si-a refuzat chiar si propriul nume, Botezat David Henry Thoreau, a insistat ca toata lumea sa-i spuna Henry David. Da, a fost cel mai incapatanat personaj din traditia literara a Statelor Unite.

   Un lucru insa nu i s-ar fi putut reprosa lui Thoreau: inconsecventa. S-a tinut de planul lui de viata, oricat de ciudat era, chiar si in excentricul Concord din Massachusetts-ul mijlocului de secol al XIX-lea. Printre placerile lui cele mai mari se numarau: trasul matei de coada, comunicarea cu natura, plimbarea cu barca pe rau si scrierile lungi, cu descrieri pline de digresiuni ale experientelor sale. Prietenii il vedeau ca pe un personaj bizar, dar cumva fermecator. Ralph Waldo Emerson practic l-a finantat toata viata lui de adult. Thoreau a fost garda de corp a sotiei lui Emerson si a copiilor acestuia, omul bun la toate si mascariciul de curte, facand expeditii cu copiii in padure, unde ii invata despre flora locala, fauna si cantecul pasarilor. Cand situatia financiara devenea disperata, se intorcea pur si simplu la munca in prospera fabrica de creioane a tatalui sau.

   Cartile lui Thoreau s-au vandut ingrozitor de prost de-a lungul vietii autorului, dar numele lui a devenit cunoscut dupa ce a murit de tuberculoza la 44 de ani. Poate cu exceptia lui Moby Dick de Herman Melville, Walden semnat de Thoreau este cea mai onorabila carte pe care in realitate n-a citit-o nimeni. Pe de alta parte, eseul Nesupunere civila a fost citit, ba chiar de oameni importanti. Gandhi, Tolstoi si Martin Luther King Jr., cu totii l-au citat ca sursa de inspiratie.

   Viata personala a lui Thoreau a avut suisuri si coborasuri. Nu s-a casatorit niciodata, desi s-a straduit din rasputeri sa-si gaseasca o nevasta. Fratele lui, pe care l-a iubit nespus, a murit de tetanos in 1841. In aprilie 1844, Thoreau impreuna cu un prieten au distrus din greseala mai bine de 120 de hectare din padurea care apartinea de Concord, cand focul lor de tabara s-a extins necontrolat. Sfaturile financiare ale lui Emerson l-au bagat pe Thoreau intr-o spirala a datoriilor din care i-a luat ani pana a reusit sa iasa, zdruncinand zdravan prietenia dintre cei doi. Dar chiar si asa, Thoreau si-a trait viata asa cum a vrut. A fost fericit ca nu a devenit „liderul inginerilor din America” cum isi dorea Emerson, preferand sa fie „capitan la o Sarbatoare a afinelor”. Si continua sa fie admirat pana in zilele noastre tocmai pentru aceasta incapatanare a lui de a ramane el insusi.

Henry cel urat

   Dupa cum spun sursele, Thoreau era un mare cuceritor. Dar puterea de atractie nu avea nimic de a face cu modul in care arata sau cu igiena personala. Craiul din Concord era fara doar si poate o aparitie dizgratioasa. Vecinul lui, Nathaniel Hawthorne, il descria ca fiind „urat ca dracu’, nasos, gura-casca, troglodit si cu apucaturi grosolane, desi curtenitoare, in armonie cu intreaga sa aparitie”. E adevarat ca Thoreau arareori isi facea baie sau se deranja sa-si aranjeze claia neingrijita de par, sau sa se schimbe de zdrentele de pe el. Era, de asemenea, binecunoscut pentru obiceiurile ingrozitoare de la masa. Oliver Wendell Holmes s-a plans adesea de obiceiul lui Thoreau de a manca doar cu mainile. Dar oamenii pareau dispusi sa treaca peste toate aceste apucaturi. „Uratenia lui e cumva una sincera si agreabila, si asta il prinde mult mai bine decat frumusetea”, isi incheia Hawthorne descrierea. Louisa May Alcott, care fusese indragostita de Thoreau, scria: „Dincolo de defecte, ochiul lui Dumnezeu a vazut trasaturile marete care aveau sa-i serveasca drept model pentru omul perfect.”

Henry David Thoreau Raftul cu ideiFiecare cu ciuperca lui

   Doar fiindca pentru acele vremuri Thoreau putea fi considerat un spirit liber, nu inseamna ca acesta nu era si putin puritan. Intr-o zi, in toamna lui 1856, in timp ce se plimba prin padure, a fost ingrozit sa descopere o ditamai ciuperca sub forma unui penis uman. „Poate fi impartita in trei parti: gland, corp si radacina – sau scrotul – pentru ca este reprezentarea fidela a unui falus”, scria in jurnalul lui. „Desi in multe privinte este atat de dezgustatoare, este totusi foarte sugestiva… Era o insulta pentru ochi, cat si pentru nas, palaria topindu-se foarte repede si contaminand totul in jur cu o mazga fetida, verzuie si semilichida. Intr-o ora sau doua planta imputise toata casa, incat nu mai putea fi suportata. Mi-a fost teama sa ma culc la mine in camera, acolo unde o tinusem, pana cand nu am aerisit bine. Mirosea a sobolan mort… Dumnezeule, la ce s-a gandit natura cand a creat asa ceva? Aproape ca s-a coborat la acelasi nivel cu cei care folosesc closetul…”

La reduceri

   Cand vine vorba de volum de vanzari, ei bine, sa zicem ca Thoreau nu era tocmai J.K. Rowling. Vazut in zilele noastre ca un clasic minor, marea lui realizare literara din 1849, O saptamana pe raurile Concord si Merrimack s-a vandut atat de prost incat copiii mergeau pana la el acasa ca sa-l vada pe „ciudatul… [care] a scris o carte din care nu s-a vandut vreodata un exemplar”. Asta e o exagerare, fireste, dar nu e departe de adevar. De fapt, editorul i-a scris lui Thoreau si l-a intrebat cum sa procedeze cu stivele de exemplare nevandute din biroul lui. Thoreau a luat un stoc de 706 exemplare, pe care le-a depozitat in pod, incercand sa le vanda oricui trecea pe la el in vizita. „Sunt posesorul unei biblioteci de aproape noua sute de volume”, i-a marturisit la un moment dat cuiva, „dintre care peste sapte sute sunt scrise de mine.”

La stafide inainte

   Daca va place painea cu stafide, ii puteti multumi lui Thoreau. El a inventat-o intr-o zi, cand se framanta aluatul pentru paine la Walden Pond. Se spune ca doamnele din Concord au fost uimite de marea lui inventie culinara.

Seful creioanelor

   Sa presari stafide in aluatul de paine a fost o joaca de copii in comparatie cu inventia lui Thoreau din domeniul pietei instrumentelor de scris. Creionaraia – daca ar exista un astfel de cuvant – era pentru Thoreau o mostenire genetica. Charles Dunbar, unchiul lui, a pus bazele afacerii de familie in 1821, dupa ce a dat peste un depozit de grafit in Bristol, New Hampshire. Tatal lui Thoreau, John, s-a alaturat in scurt timp afacerii si astfel au revolutionat fabricarea de creioane pentru care Societatea Agricola din Massachusetts avea sa-i ofere o diploma de merit. La o varsta destul de frageda, Henry David Thoreau promitea ca el isi va lasa amprenta in lumea fabricantilor de creioane. In 1838 va avea in sfarsit aceasta sansa. Dupa ce s-a dedicat in intregime afacerii cu creioane, curand avea sa dezvolte un model imbunatatit a carui calitate se ridica la standardele modelului fabricat in Germania. O noua moara de macinat grafitul a fost o alta inventie revolutionara a tanarului Thoreau. Daca s-ar fi deranjat sa patenteze aceste idei, ar fi avut sansa sa devina un om bogat.

   Celebritatea l-a facut sa se culce pe-o ureche, jurand sa nu mai faca un creion in viata lui. „Pentru ce-as mai face asta?” le-a spus prietenilor. „Doar n-am sa fac acelasi lucru de doua ori.” Dar, precum cantecul unei sirene, piata creioanelor l-a ispitit din nou; coplesit de datorii, in 1843 a revenit in fabrica plin de forte proaspete. S-a lasat complet absorbit de munca lui, marturisindu-i chiar lui Ralph Waldo Emerson ca visase o noapte intreaga numai masini de facut creioane. Iar roadele muncii nu au intarziat sa apara, pentru ca Thoreau avea sa dezvolte ceea ce compania promova ca fiind „un creion cu totul deosebit, conceput special pentru artisti si cunoscatori”; era mai dur, mai intunecat si mai rezistent decat celelalte creioane aflate pe piata la vremea respectiva. In scurt timp, profesorii de desen insistau ca studentii sa foloseasca numai creioanele fabricate de Thoreau. Numai competitia aflata in dezvoltare, provocata in parte de inovatiile lui Thoreau, a impiedicat afacerea familiei sa domine industria de creioane din America.

Henry David cel Rosu?

   In 1954, cand Panica Rosie4 era in apogeu, blândul singuratic din Concord a devenit, desi pare greu de crezut, o victima a isteriei anticomuniste. Serviciile secrete americane au ordonat ca toate exemplarele din Walden sa fie scoase din bibliotecile ambasadelor americane din intreaga lume. Se spunea despre carte ca ar fi „profund socialista”.

Bâzdâganie

   Thoreau se considera intai de toate un naturalist, asa ca probabil ar fi cat se poate de incantat sa afle ca exista o insecta care ii poarta numele. Entomologul A.A. Girault a denumit o specie de viespe Thoreauia, in onoarea lui.

 

————————

Joc de cuvinte. „Refuznic” are dublu sens: 1. Cetatean sovietic, cu precadere evreu, careia i s-a refuzat dreptul de a emigra din Uniunea Sovietica; 2. Persoana care refuza sa se supuna anumitor legi sau ordine, in special ca actiune de protest.
Aluzie la traditia de a confectiona diplomele din piele subtire de oaie;
Thoreau aminteste acest episod in Civil Disobedience si in Walden, invocand in ambele ocazii afinele. Intr-un elogiu adus lui Thoreau dupa moarte, Emerson avea sa scrie: „he was the captain of a huckleberry-party”;
4 Sintagma „Panica Rosie” denumeste doua perioade dinstincte din istoria Statelor Unite, caracterizate de un anticomunism puternic: prima perioada cuprinsa intre 1917 – 1920 si cea de-a doua de la sfarsitul anilor ’50 pana in anii ’60.

   Transcriere din volumul de exceptie Viata secreta a marilor scriitori, de Robert Schnakenberg, disponibil la editura Art. Pe langa aspectul foarte aranjat al textului, grafica care insoteste relatarile „piperate” din viata mai putin cunoscuta a marilor scriitori este perfect potrivita, intr-o maniera aproape caricaturala. O lectura amuzanta, insa plina de detalii foarte interesante si comice din viata de zi cu zi a scriitorilor pe care-i regasim in toate bibliotecile lumii.

   Viata secreta a marilor scriitori cuprinde informatii picante si amuzante despre William Shakespeare, Lord Byron, Honoré de Balzac, Edgar Allan Poe, Charles Dickens, surorile Brontë, Henry David Thoreau, Lev Tolstoi, Emily Dickinson, Mark Twain, Oscar Wilde, Franz Kafka, Virginia Woolf si inca multi, multi, multi alti scriitori universali!

Discutii pe Facebook
Continua sa citesti

Calendar cultural

decembrie, 2018

Filtreaza evenimente culturale

Niciun eveniment cultural

Facebook

Secretul fericirii – din 19 oct. in cinema

Trending

X