In perioada 16-22 octombrie 2015 a avut loc, la Cinema Studio, a X-a editie a Zilelor Filmului German, eveniment organizat de Goethe Institut. Selectionate de criticul de film Andrei Rus, filmele de anul acesta acopera o varietate de genuri, de la documentare (Le beau danger, r. René Frölke, 2014; Cinema: A public affair, r. Tatiana Brandrup, 2015) la filme de fictiune, artistice (Victoria, r. Sebastian Schipper, 2015) si de entertainment (Who Am I – Niciun sistem nu e sigur, r. Baran bo Odar, 2014).
Cu un interes deosebit pentru genul SF, prima proiectie la care am participat a fost Who Am I – Niciun sistem nu e sigur, film de care stiam de cateva luni si pe care am reusit sa-l vad la cinema. Filmul are in centru hackingul si, desi este un subiect de actualitate si foarte dezbatut (de exemplu, filmul The Girl with the Dragon Tattoo sau serialul Mr. Robot) eram curios de abordarea germanilor.
Protagonistul filmului lui Baran bo Odar este Benjamin, un tanar introvertit, cu abilitati deosebite in informatica. Este singuratic, prea timid sa intre intr-o conversatie cu fata pe care o place, considera ca viata este nedreapta cu el si ca, asemenea personajelor din benzile desenate americane (precum Spider-Man, Superman sau Batman), poate deveni un supererou. Aceasta dorinta de afirmare il aduce in centrul unui grup de hackeri, ce va adopta denumirea C.L.A.Y. (Clowns Laughing At You). Scopul hackerilor este de a capata notorietate. Cum scopul lor nu poate fi atins fara evenimente neplacute, cei patru infractori cibernetici ajung brusc intr-o situatie ce scapa de sub controlul lor.
Benjamin se alatura grupului pentru a scapa de anonimat, pentru a nu mai fi invizibil. Vede in Max, colegul lui, un model, pentru ca este extravertit, foarte bun la socializare si are multi prieteni, adica exact ce si-ar dori si Benjamin. Celelalte doua personaje se bazeaza pe stereotipuri: Paul este paranoicul, iar Stephan este sangvinicul, cel mai binedispus si optimist din echipa. Relatia dintre personaje evolueaza, mai ales intre Benjamin si Max, fiind supusi unor situatii limita care le vor testa prietenia.
Desi are personaje a caror evolutie este interesanta, povestea are cateva mici probleme, in special de credibilitate. Pare ca spargerea unor baze importante de date sau infiltrarea in locuri cu multa securitate este o joaca de copii pentru C.L.A.Y., iar, in unele momente, povestea este pur si simplu prea convenabila pentru personaje. De aceea, la un moment dat, nu mai simteam tensiunea pe care voia sa mi-o transmita regizorul. Chiar si asa, am fost surprins de cateva intorsaturi de situatie. Desi aceste plot-twist-uri nu au fost foarte originale (veti remarca similitudinile cu un celebru film al anilor ’90 sau recentul serial Mr. Robot), m-am lasat purtat de val.
Ce mi-a placut mult la acest film este cum a ales sa transpuna vizual “darknetul” (partea intunecata a internetului, in care utilizatorii obisnuiti nu au acces): intr-un compartiment intunecat de metrou, unde toti calatorii poarta masti ce le protejeaza anonimatul. Aici este locul de intalnire al hackerilor, unde C.L.A.Y. tine legatura cu unul dintre cei mai buni hackeri, MRX, personaj negativ foarte interesant, dar nu suficient de bine dezvoltat, iar, fara un antagonist puternic, filmul devine mai slab. Pe langa aceasta transpunere a “darknetului”, filmul are un intro foarte sugestiv, realizat digital, asemanator cu cel al unui serial de televiziune, iar melodiile EDM (electronic dance music) se potrivesc foarte placut cu atmosfera digitala a filmului.
Per total, Who Am I – Niciun sistem nu e sigur, in regia lui Baran bo Odar este un film german ce poate rivaliza cu marile productii americane, pentru ca are multe elemente care sa atraga spectatorii (precum: subiectul; personaje interesante; o relatie ce evolueaza; intorsaturi de situatie), dar duce lipsa de o poveste puternica si de un antagonist pe masura.
Apoi, am schimbat genul si am vazut Zeit der Kannibalen / Era canibalilor, o comedie de Johannes Naber, un regizor care a studiat si filosofia. Filmul ne prezinta trei consilieri de afaceri care-si petrec majoritatea timpului prin hoteluri, renunta la pasiuni, distractii si familie, iar scopurile lor sunt sa faca bani si sa fie promovati.
Cei trei consilieri sunt Frank Öllers (Devid Striesow), Kai Niederländer (Sebastian Blomberg) si Bianca März (Katharina Schüttler). Primii doi sunt atat de obsedati de cariera lor, incat devin aproape inumani, nu se gandesc la repercusiuni, vor sa obtina, cu orice pret, profitul. Proaspat sosita in echipa, Bianca este socata de comportamentul celor doi si incearca sa-i readuca la moralitate si etica.
Dialogul este savuros, amuzant, uneori absurd. Cum filmul se bazeaza in principal pe dialog, este bine ca scenaristul a trecut prin mai multe stiluri; altfel, filmul ar fi devenit monoton. Una dintre cele mai bune replici a fost o gluma despre Goethe Institut (organizatorul festivalului), care s-a potrivit de minune in contextul acela. Ceea ce m-a deranjat, insa, este ca umorul are un loc mult prea important, iar discursul filosofic este aproape inexistent. Ma asteptam la mai multa profunzime si replici inteligente, in special referitoare la viziunea despre lume a personajelor si motivatiile care i-au transformat in “canibali”.
Al treilea film vazut este Victoria, o drama de Sebastian Schipper, care a primit Premiul German de Film 2015 la sase categorii, printre care: premiul pentru cel mai bun lungmetraj, premiul pentru cea mai buna regie si premiile pentru rolurile principale, feminin si masculin. A primit si Ursul de argint pentru imagine, deci aveam multe asteptari de la el. Merita mentionat ca a fost filmat in cadru-secventa (precum castigatorul Oscarului in 2015, Birdman) si are o durata de 140 de minute.
Filmul lui Sebastian Schipper incearca o abordare puternica a unei drame in care personajele sunt puse in situatii limita. Victoria, o tanara din Spania, se intalneste, in Berlin, cu un grup de patru baieti. Se indragosteste usor de Sonne, dar povestea lor de dragoste este intrerupta brusc de prietenul lui Sonne, Boxer, care are o afacere urgenta de rezolvat in acea noapte. Baietii sunt nevoiti sa sparga o banca pentru a-l ajuta pe Boxer sa-si rezolve o veche datorie din inchisoare, dar, cum unul dintre ei este prea beat, Victoria ii ia locul. Nu stia, insa, ca va urma o experienta care-i va schimba viata.
Acest film multipremiat, cu o poveste aparent buna, are, insa, multe probleme. Prima, si cea mai importanta, o reprezinta personajele. Cei patru baieti, inzestrati cu un intelect superior, cum numai in cartile lui Arthur Conan Doyle mai intalnesti, traiesc pe principiul carpe diem si au impresia ca vor putea iesi din orice situatie, oricat de complicata ar fi ea: – Suntem morti de beti, dar trebuie sa jefuim o banca, ce facem? – Facem! / – Unul dintre noi a crapat de la alcool, trebuie sa fim neaparat patru, ce facem? – Hai sa o luam cu noi pe aceasta fata pe care o stim de doar cateva ore, pare de incredere. / – Am reusit sa furam banii, suntem la cateva sute de metri de banca si politia ne cauta, ce facem? / – Uite acolo un club, trebuie sa sarbatorim! Aceste personaje sunt retardate si trag mult in jos povestea. Nu am putut deloc sa empatizez cu ele si mi-am dat cateva palme in timpul proiectiei din cauza absurditatii situatiei. In ultima ora, ma rugam sa fie prinsi sau ucisi si sa se termine mai repede filmul.
Aceeasi problema o are si Victoria, interpretata de Laia Costa. Nu pare sa o deranjeze ca ramane singura, pe strada, cu patru baieti beti. La doar cateva ore dupa ce s-au cunoscut, vrea sa-i ajute cu problema lor. Desi afla ca ceea ce vor face e ilegal si periculos, continua. Aceasta rapida legatura desavarsita de prietenie nu este rupta nici macar in clipa intalnirii cu o cunostinta de-a lui Boxer din inchisoare, care o numeste pe Victoria tarfa si se poarta oribil cu ea. Realism la cel mai fin nivel. Totusi, Laia Costa face un rol bun. Demonstreaza ca poate duce secvente foarte grele si dramatice si este singurul punct forte al filmului.
Nu sunt convins de ce a primit acest film premiul pentru imagine. Tehnica de filmare, in cadru-secventa, nu este, cu siguranta, o inovatie. Stilul de filmare este realist, fara artificii, camera fiind, parca, un martor in poveste. Desi se poate spune ca este de admirat ca au filmat 140 de minute incontinuu, am fost deranjat de imaginea filmata din mana, care devine obositoare.
Victoria a fost, pentru mine, o mare dezamagire. Spun pentru mine, deoarece stiu persoane carora le-a placut filmul. Cu o poveste slaba, personaje nerealiste si un stil de filmare care-ti oboseste ochii (e greu sa privesti 140 de minute un cadru care se tot agita), filmul lui Sebastian Schipper intra, cu siguranta, in categoria filmelor pe care nu as vrea sa le revad.
Festivalul Zilele Filmului German a oferit diversitate in filme, insa, din cele cateva pe care le-am vazut, niciunul nu se ridica la nivelul filmelor clasice, precum cele ale lui Wim Wenders sau Werner Herzog. Am fost oarecum dezamagit de Era canibalilor si Victoria, iar Who Am I – Niciun sistem nu e sigur pare ca nu si-a atins potentialul.
___________________________________________________________________________
Sursa cover photo: https://www.facebook.com/Zilele-Filmului-German-1696448703921830/
