[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]S[/mkdf_dropcaps]unt personaje pe care le doresti, le cauti si le aduci in viata ta. Altele apar intamplator si intra pe nesimtite, fara sa bata la usa, sa intrebe, sa ceara. Se cuibaresc atat de natural in si langa tine, incat ajungi sa le observi tarziu si neasteptat. Intr-o strafulgerare de luciditate. Sau de nebunie.
Te intrebi cum au ajuns acolo fara stirea ta. Cand au devenit organic necesare. De ce par sa nu fi fost niciodata “straine”, ci addenda ta fireasca.
Oare de cand devenisem eu asa de apropiata de sensei? La inceput nu fusese decat o prezenta indepartata. Un strain in varsta, care imi fusese odinioara profesor. Chiar si dupa ce incepusem sa mai schimb cate un cuvant cu el, abia daca ma uitam la chipul lui. Era o fiinta abstracta, care isi bea linistit paharul sau de sake, asezat la tejgheaua de langa mine.
Relatia dintre cele doua personaje din Vreme ciudata la Tokio nu este una de iubire. Nu in sensul clasic (si poate occidental?) al termenului. Incepe ca o singuratate in doi. Calma, fara multe cuvinte, fara gesturi de afectiune, fara cautari. Plina de simplitate si delicatete, lipsita de orice asteptare si erotism. Cu intalniri intamplatoare, savuroase culinar si bahic.
Se insinueaza apoi, treptat, ganduri, dialoguri imaginare, comparatii, perceptia afectiva a timpului si distantei. Magia firescului se risipeste, iar dezvrajirea este insotita de asteptari si temeri deopotriva. Se retraiesc si reorganizeaza amintirile, se nasc gelozii si trairi emotionale intense, conflictuale, aparent inexplicabile.
Oare de ce ori de cate ori vorbesc cu sensei ba ma posomorasc, ba ma enervez, ba ma cuprinde o melancolie datatoare de lacrimi?
Visul abia intrezarit prinde forma prin impactul cu realitatea imediata. Socul imprima urgenta si aduce explozia marturisirii. Regretul este prompt, iar gestul, reinterpretat in spiritul minimalismului expresiv emotional nipon, o dezvelire necuviincioasa a sufletului. Incalcarea unui tabu, intr-un moment de egoism.
Cum am rostit vorbele acelea, pe data mi-am simtit pantecul cuprins de o caldura arzatoare. Am gresit. Un om in toata firea nu trebuie sa spuna in gura mare cuvinte care ii pun in incurcatura pe ceilalti. Nu e bine sa rosteasca asa, pur si simplu, vorbe care nu-i mai permit sa se salute a doua zi, cu zambetul pe buze, cu cei fata de care le-a rostit.
Ce urmeaza? Vreme ciudata la Tokio.
– Vezi, daca spui ciudatenii, Tsukiko? Se schimba vremea, a soptit sensei iesind pe veranda.
– Dar nu spun ciudatenii, am ripostat eu.
Sensei a zambit amar.
– O sa vina furtuna (…).
Nesiguranta, nelinistea, zbuciumul, revolta, tandretea. Retragerea si o singuratate noua, apasatoare, nedorita dar autoimpusa. Reflectia si autoanaliza.
Dar oare viata pe care pana atunci o dusesem de una singura fusese cu adevarat frumoasa? Frumoasa. Grea. Placuta. Dulce. Amara. Acra. Gadilatoare. Iritanta. Friguroasa. Fierbinte. Calaie. Ce fel de viata dusesem eu pana atunci?
Negarea aspiratiilor si revenirea resemnata.
Deja renuntasem sa mai tin seama de intentiile lui sensei. Fara apropieri. Fara despartiri. El avea sa se comporte ca un gentleman. Eu – ca o doamna. O relatie sumara. (…) Sumara, indelungata, si fara sperante.
Reintalnirea si fericirea cuminte, a prezentei si a prezentului.
Sperantele sunt strict interzise, sperantele sunt strict interzise.
Si, spre final, cuvintele stangace ale unui nou inceput.
Ai vrea sa fim impreuna, pornind de la premisa iubirii?
_______________________________________________
Cu multumiri partenerului nostru Diverta pentru lectura oferita. Cartea poate fi cumparata aici.
Comments 1