O promptă receptivitate, deschiderea permanentă către orizonturile altor culturi, ceea ce s-ar numi vocația asimilării, intră în definiția celor mai reprezentativi exponenți ai literaturii române chiar de la începuturile sale. Stolnicul Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, probează de timpuriu orizonturile vaste ale gândirii românești, racordarea sa firească la curente de înaltă tensiune intelectuală. Nu fără riscul imitației facile, al febrei adaptabilității ocazionale, o atare vocație, desfașurată organic, a reprezentat însă indiciul pozitiv al unei energii potențiale, grație căreia am și izbutit, de altminteri, să parcurgem rapid etapele și să recuperăm lunga rămânere în urmă impusă de condiții istorice vitrege. La răscrucea a numeroase influențe și contaminări, creația românească de valori a folosit împrejurările tocmai pentru a se defini pe sine printr-o permanentă și ambițioasă confruntare cu ideile, cu realizările din afară. Afirmarea „spiritului critic” în viziunea lui Ibrăileanu, „sincronismul” lui Lovinescu sunt încercări de a da corp doctrinar, structură teoretică unor realități îndelung verificate și de a deduce din însăși experiența literaturii române, ca o lege a evoluției sale, larga disponibilitate, în spiritul situării intr-o rețea de vase comunicante, apte a-i pune în evidență reacțiile specifice și a-i înlesni distilarea esențelor proprii. Se pot aduce amendamente acestor teorii, printr-o distincție mai netă, de pildă, față de seducția modei, dar respinse nu pot fi în niciun fel, fiindcă ar însemna să se repete eroarea tradiționaliștilor care în zelul lor „autohtonist” ajungeau să justifice dacă nu direct ignoranța, în orice caz unilateralitatea, intoleranța spirituală, rigiditatea inchizitorială (devenită de-a dreptul obscurantism sub zodia ortodoxismului), adică tot atâtea modalități de limitare a resurselor și implicit de atrofiere și alterare a originalității.
Privirea retrospectivă, chiar fugară, lasă să se vadă cât de trainică a fost la noi ințelegerea faptului că un climat propice afirmării originalității exclude izolarea și reclamă ferestre deschise în cât mai multe direcții, spre a stimula vitalitatea și putința participării efective la o competiție a valorilor de pretutindeni. În zorile literaturii noastre moderne se profilează, semnificatv și încă plin de consecințe, gestul lui Eliade Rădulescu care, în colosala lui voință de mentor al creației originale, concepe proiectul acelei vaste „Biblioteci universale” destinate mai mult decât să umple, prin masive traduceri, goluri de lectură, să modeleze gândirea, să mobilizeze posibilități inedite de expresie și astfel să dea curaj sensibilităților până atunci reținute, handicapate de unelte rudimentare, să-și afle un teren mai fertil, o suplețe nouă și forță de captare. Mai mult decât un program educativ, inițiatorul „Bibliotecii universale” furniza jaloanele unei căi spre rafinare a limbajului și nuanțarea conștiinței artistice, cale reluată și consolidată ulterior de numeroși urmași. Aveau dreptate susținătorii Daciei literare când preveneau că „traducerile nu fac o literatură”, în sensul de a nu suplini operele inspirate din realitățile fiecărui popor, dar îi pot accelera ritmul dezvoltării și mai ales o pot fortifica prin ascuțirea percepției creatorilor săi și prin lărgirea și sensibilizarea masei consumatoare. Tocmai pentru valoarea sa de exercițiu formativ traducerea a ispitit pe mai toți poeții și i-a îndemnat în atâtea rânduri să-și încerce măsura posibilităților pe unul și același text, la concurență cu contemporani ori predecesori iluștri. Surpriza produsă de antologia Baudelaire întocmită de Geo Dumitrescu a fost de a descoperi nu numai întinderea pătrunderii autorului Florilor răului în limba română, dar mai ales mulțimea neînchipuită a variantelor la unele piese ale sale. Și cu toate acestea, Albatrosul continuă să fascineze orice poet. Iar cazul Baudelaire nu este izolat. Pentru simetrie cronologică, ar fi de amintit pătrunderea cam în același timp, a lui Heine, al cărui Lorelei se cunoaște în zeci de transpuneri românești, începând cu cea a lui Grigore Alexandrescu, puțin știută, de la 1874. S-ar părea că dificultatea unor piese a incitat ca o probă de virtuozitate. De pildă, celebrul Wanderers Nachtlied al lui Goethe sau tot atât de inefabilul Cântec de toamnă al lui Verlaine. Adevărate cazuri, demne de a fi studiate sub diversele lor semnificații estetice, reprezintă Corbul lui Poe, reluat fără oboseală de mai multe ori de la probabila lui întâi apariție românească din Românul literar (20 mai 1891), Cimitirul marin al lui Valéry tradus numai de la 1930 încoace, adică de la versiunea lui Mihai Steriade din Adevărul literar, poate și Le Bateau ivre a lui Rimbaud. În același context ar trebui citat, desigur, Esenin, înfățișat paralel cititorului român în două viziuni poetice perfect delimitate, a lui Zaharia Stancu și a lui George Lesnea. Ar mai fi și Apollinaire cu Cornul de vânătoare, cu Podul Mirabeau, dar un tablou total edificator va fi greu de întocmit până ce nu se vor întreprinde investigații bibliografice anume, în scopul undei evidențe exhaustive. Cu timpul, s-a ajuns la tipul elevat de poet în activitatea căruia creațiile originale și traducerile sunt deopotrivă de reprezentative. Ion Pillat, Blaga, Ion Marin Sadoveanu, Miron Radu Paraschivescu, Marcel Breslașu, Al. Philippide au ilustrat, și nu în exclusivitate, categoria respectivă, îmbogățită copios de o suită de poeți ai vremii de după.
Nu putea să rămână fără consecințe extinderea crescândă a acțiunii de traducere și a contactului cu fenomenul literar străin, care treptat a început să mai constituie domeniul strict al specialiștilor și al inițiatilor. Încercând să fixeze „masca timpului” în Mișcarea literară de la 1924, Tudor Vianu semnala, odată cu proliferarea cărții originale, intrarea a tot mai numeroase lucrări din circuitul universal în sfera interesului nostru public, având drept urmare diminuarea imitației, posibilă altă dată doar în condiții de ignoranță. De fapt, Tudor Vianu vorbea ca discipol al lui Ovid Densușianu și al lui Rădulescu-Motru, promotorii unor susținute mișcări de „europenizare” substanțială. Atât în cursuri universitare, cât și în publicațiile pe care le-au condus (primul: Viața Nouă – celălalt: Noua revistă română și Ideea europeană) au căutat să îndrume eforturile spre depășirea falsei dileme specificitate-universalitate, prin angajarea în creația de valori de la un orizont cât mai cuprinzător. Fără aplitudinea unui Curtius, dar cu o egală rigoare filologică, Ovid Densusianu desfășura, încă înaintea primului război mondial, harta unor țesături foarte complexe de motive și atitudini comune, făcând tocmai, prin întrepătrunderea lor, mai vizibile teritoriile deosebite, inconfundabile, pulsul autentic al fiecăreia dintre literaturile avute în vedere: franceză, italiană, spaniolă sau portugheză, în care urmărea să asocieze, se înțelege, și pe cea românească în plină ascensiune. Cel care a supus polemicei necruțătoare mediocra opoziție tradiționalism-modernism, „țărănism”-„europenism”, alcătuind la un moment dat polii vieții literare, a fost Camil Petrescu. La Săptămâna muncii intelectuale și mai târziu, el n-a încetat să demonstreze că fructificarea originalității, acolo unde ea există, nu se obține nici prin „localism” închistat, orb, nici prin „mimetism” dezinvolt, în bătaia tuturor vânturilor. Între conservare și limitare, Camil Petrescu optează pentru soluția depășirii acestei plate alternative prin intermediul sporirii gradului de complexitate, de aprofundare intelectuală a problemelor puse scriitorului de experiența și mediul său, pe findul preocupărilor culturii universale. Pentru el chestiunea originalității ținea strict de tensiunea trăirii, nu se limita la pitorescul hibrid și nu depindea nici de numărul ideilor împrumutate. Prin Eminescu, Caragiale, prin Iorga și Pârvan, spiritualitatea romănească participa, în viziunea sa extrem de orgolioasă, la „frământarea culturii europene”, confirmând principiul conform căruia „fizionomia unei țări e fixată de personalitățile ei culturale”. Însăși personalitatea lui avea să devină ilustrativă în cel mai înalt mod și din anumite puncte de vedere chiar surprinzătoare, dacă se are în vedere pregnanța radiografiei intelectuale întreprinsă de el, anticipând sub unele raporturi observații care au devenit apoi unanim acceptate prin filiera prestigioasă a unui J. P. Sartre. Vechiul complex, exprimat cândva chiar de Camil Petrescu sub forma interogativă: „Pot statele mici să dea scriitori mari?” – traduce mai curând o nevoie nesatisfăcută de notorietate, decât o stare obligatorie de lucruri. Barierele limbii împiedică răspândirea, împărtășirea largă, dar mai puțin existența propriu zisă a unor valori de primă mărime. Nici măcar în domeniul schimbului de opinii, al interpretărilor marilor fapte de cultură, n-am obținut recunoașterea meritată, deși de aici au pornit uneori contribuții prioritare, față de cele consacrate în altă parte mult mai târziu. Logica lui Maiorescu de la 1876 era, la vremea ei, o valoare „europeană”, considerațiile lui Rădulescu-Motru din cartea despre Nietzsche publicată în 1897 (aparută mai întâi în foiletoanele Epocii literare sub imboldul curiozității lui Caragiale) depășeau rezervele și lipsa de penetrație ce-l înconjurau la acea oră pe filosoful german în lumea occidentală; idealul constructiv al perfecțiunii propus de Tudor Vianu constituia o soluție optimistă, originală într-un domeniu dominat de doctrinari ai „crizei” iremediabile, la fel cu aspirația lui G. Călinescu către monumentalitate, nutrită de o robustă încredere în permanența creației umane.
După cum tradiția nu se reduce la o simplă preluare a unei moșteniri și presupune un sentiment viu al continuității, tot astfel a te instala în universalitate înseamnă să obții această „favoare” printr-o fermă prezență în planul permanențelor cu problemele tale, ale locului, ale timpului și ale comunității pe care o reprezinți. Dacă a existat vreodată motiv de suspiciune la adresa influențelor din dorința de a păstra intact fondul originar, specificul tradițional, o asemenea rezervă și-a pierdut justificarea, fiind depășită prin chiar faptul că astăzi însăși deschiderea constituie o fertilă tradiție, un câmp îndelung prelucrat și plin de roade, încât desconsiderarea lui ar însemna abandonarea propriilor cuceriri și diminuarea șanselor de a ne afirma mai departe în lume.
