[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]U[/mkdf_dropcaps]na dintre cele mai cunoscute si mai controversate voci ale literaturii contemporane ruse este Vladimir Sorokin, o personalitate complexa si plurivalenta. S-a spus despre el ca “isi adoarme cititorii intr-o transa reminiscenta” pentru ca apoi sa “scoata acul grenadei”[1]. De-a lungula anilor, prin opera sa, a criticat cu inversunare regimurile politice din Rusia, sapand prin troienele nepasarii autoritatilor, fapt pentru care a petrecut o perioada in Estonia, departe de cercurile politice si literare din Moscova.
Cunoscut mai ales datorita prozei sale, Sorokin a scris si piese de teatru, librete pentru opera si scenarii de film. Cu un talent exceptional de a imprumuta atatea voci narative cate ii cere fiecare opera in parte, a ajuns cu rapiditate celebru in Germania, Japonia si Statele Unite, iar in Romania incepe, incet-incet sa isi faca loc pe listele cititorilor.
Viscolul este o nuvela care a fost scrisa din dorinta de a-si pune la incercare propriile forte, dar si de a testa barierele literaturii. Si nu face acest lucru prin inventarea vreunui nou stil, ci prin alegerea ca forma literara a prozei clasice rusesti. Nuvela e strabatuta de un ton monoton, greoi, in maniera lui Puskin, Gogol sau Tolstoi, iar atmosfera incarcata trece dincolo filele cartii.
Naratiunea e simpla: un doctor de judet, Platon Ilici Garin trebuie sa ajunga la Dolgoe unde bantuie o epidemie ciudata venita tocmai din Bolivia si care transforma oamenii in zombi. Acesta are misiunea de a duce un vaccin pentru a-i salva pe cei neafectati insa un viscol puternic se porneste si nimeni nu vrea sa il conduca pana acolo. Nuvela incepe cu un dialog al surzilor, cu oameni absurzi care repeta acelasi refren din care reiese inutlitatea incercarilor lui Garin de a obtine o calauza si o trasura. In cele din urma, Perhusa ii vine in ajutor, aducand cinzeci de cai mici pe care ii inhama sub capota masinii. Acesta este si momentul in care fantasticul isi face pentru prima data aparitia, cititorul afland ca in Rusia personajelor lui Sorokin existau cai normali, cai mici si cai uriasi. Asemenea “anomalii” vor mai aparea pe parcursul desfasurarii evenimentelor: morarul la care doctorul si Perhusa innopteaza e inalt cat un samovar si bea votca din degetarul sotiei sale, o femeie destul de corpolenta care ii incalzeste patul lui Platon Ilici.
Nuvela propusa publicului rus trage un semnal de alarma asupra indiferentei oamenilor fata de problemele sociale si a determinarii lor de gasi o cale spre fericirea proprie. Calatoria celor doi prin intinderile inazapezite se aseamana cu drumurile initiatice din basme, iar intalinrea cu vitaminderii kazahi, Agata, Nani-Nani, Sa zicem si Motait ii ofera doctorului cheia fericirii de a trai. Un amestec de realism si elemente fantastice fac din Viscolul o lectura plina de umor si de fatalism. Personaje fabuloase, experiente mistice, o atmosfera sumbra de acum doua veacuri si melodiile lui Elvis se reunesc pentru a crea un manifest impotriva incapacitatii intelighentei rusesti de a rezolva problemele tarii.
O proza destul de naiva la o prima lectura, se dezvaluie cititorului prin experientele pe care Platon Ilici le are atat in stare de veghe cat si in momentele in care se afla subinfluenta „produselor” rare ale vitaminderilor. Oameni de zapada uriasi cu falusuri amenintatoare, halucinatii in care zapada se simte ca un cazan incalzit sub talpi, sfere, cuburi si piramide magice care ofera fie iluzii gratuite, fie au calitatea de a-l face pe consumator sa traiasca o bucatica in viata asa cum e ea.
Vladimir Sorokin reuseste pe aceasta cale de a ridica o veche problema a drumului pe care tara sa trebuie sa mearga: Estul sau Vestul? Sfarsitul nuvelei poate aduce o interpretare care pentru multi nu e deloc optimista insa nu e departe de a fi adevarata, lasand sa se intrevada sub troienele nepasarii incercarile individului de a gasi mijloacele pentru a-si continua existenta.
[1] Pavel P. Pepperstein in Barry, E., From a Novelist, Shock Treatment for Mother Russia, 29 Aprilie 2011,
http://www.nytimes.com/2011/04/30/books/the-russian-novelist-vladimir-sorokin.html?pagewanted=all&_r=0 (27.09.2014).
