Visatoarea din Ostende, de Eric-Emmanuel Schmitt (sau puterea autosugestiei)
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]D[/mkdf_dropcaps]in cat l-am citit, l-am perceput pe Eric-Emmanuel Schmitt ca fiind sentimental, atent la detalii, inspirat, cu mult umor. Iar acum il descopar ca fiind romantic. Un romantism delicat, discret.
Si – cu toate ca Eric-Emmanuel Schmitt scrie despre locuri comune si oameni obisnuiti, cu toate ca are un stil simplist, -povestirile lui sunt captivante, facand gandurile si emotiile cititorului sa se agite. Abordand teme diferite, in locuri si cu oameni diversi, toate intamplarile expuse de el sunt caudate. Un singur numitor comun: profunzimea.
Intr-un stil aparent usurel, cu ironie dar si cu ingaduinta, Eric-Emmanuel Schmitt nu lasa nimic netaxat, nimic din ce este uman, bun sau rau.
Volumul de fata contine cinci povestiri fara nici o legatura intre ele. Ca actiune, locuri sau personaje. Ce le uneste in acest volum este tema: imaginatia.
Visatoarea din Ostende – o batrana doamna ce si-a trait toata viata despicand amintirea unei iubiri secrete. Atat de secreta, incat aristocrata Emma Van A. starneste compatimirea celor din jur pentru viata sa lipsita de iubire. E doar o aparenta bine intretinuta, pentru ca Emma traieste si retraieste in fiecare clipa a multilor ei ani fiecare secunda si fiecare scena impartasita cu misteriosul iubit. Intr-un moment de confesiune, povestea ei pare rupta din cartile siropoase, greu de crezut a fi reala. Un delir emotional ce-ar plasa-o intr-un ospiciu. Nimeni si nimic nu-i confirma povestea, dovezile iubirii au fost arse, distruse, pentru a nu compromite. A ramas doar o manusa, pe care Emma i-o atribuie iubitului, un obiect banal ce-ar fi putut apartine oricui. Realitate sau doar imaginatie? Emma delireaza sau chiar isi povesteste aventura vietii? Nici un semn al adevarului pana cand ea moare. Iar in ziua inmormantarii apare un necunoscut cu a doua manusa. Semnul ca ceea ce parea ireal si perfect, a fost trait si n-a fost uitat. Si ca o iubire puternica nu-i doar o poveste imaginara.
Crima perfecta, pare o poveste rupta dintr-un roman psihologic. Dupa 30 de ani de casnicie, Gabrielle si Gabriel sunt inca un cuplu reusit, demn de invidia carcotasilor. Doar ca brusc, pe Gabrielle o loveste obsesia ca sotul are secrete bine pazite si, impotriva oricaror evidente, isi imagineaza ca e inselata, pacalita, ridiculizata. Dandu-i branci de pe o stanca, il omoara pe Gabriel, se apara convingator intr-un proces dificil in urma caruia este achitata. Usurata si libera, scormonind in secretele defunctului sot, afla ceva neasteptat.
Vindecarea este, probabil, povestirea in care se pot regasi multe cititoare. Tanara asistenta medicala Stéphanie, apasata de complexe de tot felul, lipsita de o viata personala, traieste dedicata muncii din spital. Un pacient orb (orbit intr-un accident), spunandu-I zilnic ca e frumoasa – simtitnd acea frumusete care nu se vede, o trezeste pe Stéphanie la viata. Din dorinta de a deveni cea pe care si-o imagineaza Carl, ea se metamorfozeaza din omida in fluture, descoperindu-si feminitatea si puterea de seductie. Asta-i povestea prin care Schmitt ne spune ca iubirea poate vindeca si-i face pe oameni frumosi.
Lecturi proaste mi-a placut tare mult! Infatuatul super-intelectual care trateaza de sus o anumita categorie de scrieri. Si-i catalogheaza dezaprobator pe cititorii de fictiune pentru naivitatea de a-si pierde vremea cititnd minciuni inventate. Imprejurarile ii arunca in brate o astfel de lectura si arogantul profesoras pica in capcana. O lectie despre ipocrizie.
Femeia cu buchetul de flori mi-a parut cea mai bizara povestire. Gara din Zurich o gazduieste zilnic pe doamna care de 15 ani asteapta pe cineva. Cei din jur, care remarca aceasta rutina, isi dau cu parerea despre persoana asteptata – fiecare, pe cine ar astepta. Fiecare dezvaluind, involuntar, persoana care-i lipseste cel mai mult in viata. Si totusi, Femeia cu buchetul de flori nu-i nebuna, cum s-ar crede. Intr-o zi ofera buchetul de flori cuiva….
Si uite-asa, Eric-Emmanuel Schmitt, in 200 de pagini, ne ofera cinci lectii de viata. Cum sa visam fara a ne pierde simtul realitatii, cum sa iubim si sa toleram, cum sa (ne) acceptam. Meritul autorului este acela de a privi dincolo de tabieturile, actiunile sau gesturile aparent banale, sau penibile, sau plictisitoare. El ne arata ca “nu exista oameni simpli, ci doar spectatori fara simtul detaliului”.
