Victoria este din Madrid, dar acum locuieste in Berlin. Victoria lucreaza intr-o cafenea si merge noaptea in cluburile din cartier. Victoria este o tipa vesela si se imprieteneste repede cu strainii. Acestea sunt lucrurile pe care le aflam despre Victoria, protagonista unuia dintre cele mai iubite filme europene ale anului trecut.
Filmul de fata nu ne propune o poveste complexa narativ sau una cu un mesaj social muscator, asa cum ne-a obisnuit cinematograful european al ultimilor ani. Din contra, Victoria este o productie care tinteste simplitatea si sensibilitatea prin subtilitatea prezentarii. Filmul este o cascadorie tehnica, fiind al doilea film european, dupa Russian Ark din 2002, compus dintr-un singur cadru continuu. Este fara indoiala o realizare impresionanta, dar nu una care sa scoata neaparat filmul in evidenta. Tot mai multe productii recente se folosesc de acest truc cinematografic, cu mai mult sau mai putin succes. Ceea ce este specific acestui film este motivul pentru care se foloseste de aceasta metoda si subtilitatea sa.
Intregul film este un cadru care o urmareste pe Victoria intr-una din noptile sale berlineze. O seara de club banala se transforma mai apoi intr-o explorare intima a relatiei dintre niste straini, o relatie care creste si se transforma in altceva. Exact in momentul in care privitorul incepe sa capete o idee despre cine sunt personajele si ce motivatii au, filmul se preschimba brusc intr-un „heist movie”, intr-un thriller alert, gonind catre un final greu de anticipat din primul cadru.
Acesta este punctul forte al filmului, cel care ofera cea mai mare placere privitorului: imprevizibilul este in aer, palbabil, iar schimbarile de ritm sunt foarte bine gandite. Cursivitatea pe care miscarea continua a camerei o da filmului este impresionanta, iar trecerea de la o scena la alta, de la o simtire la cealalta, este facuta extrem de bine si cu o mare atentie la detaliu. In spatele senzatiei de haos si de lipsa de control pe care filmul o da uneori, se afla o coregrafie bine gandita si un joc actoricesc puternic si subtil.
Acest joc actoricesc este si ceea ce tine intregul angrenaj tehnic sudat. Personajele sunt reale, umane. Traim actiunea alaturi de ele, respiram noaptea berlineza si suferim in momentele grele. Exista foarte multa chimie pe ecran, nascuta si din dialogurile foarte naturale. Multe dintre replici au fost improvizate in timpul filmarilor, lucru care le confera o nota sporita de realism.
Victoria nu este un film care isi propune sa raspunda la intrebari grele. Isi doreste doar sa spuna o poveste, aparent simpla, o poveste cu numeroase sincope si ruperi de ritm. Acest stil narativ este cel care te tine in lumea filmului pana la final. Tensiunea este palpabila, interactiunile umane sunt naturale, iar desfasurarea in timp real a evenimentelor nu iti da timp sa te gandesti la altceva.
Un ultim element care completeaza foarte bine cinematografia filmului este muzica. Folosita in momentele cheie, cu mult bun gust, coloana sonora este bine aranjata si atinge exact notele potrivite pentru a puncta incarcatura emotionala.
Victoria este un film foarte usor de recomandat, pentru ca este un film usor de vazut. Timpul se suspenda pentru 138 de minute si esti tras in viata altora. Este o viata mai zbuciumata, o viata mai vesela uneori, mai trista alteori. Este ceea ce ar trebui sa fie cinematografia in general, o privire scurta in existenta altora.
