[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]D[/mkdf_dropcaps]aca ati citit Eleganta ariciului, v-a placut la nebunie si sperati ca Viata elfilor este o continuare sau o poveste similara, e bine sa stiti de la inceput ca cele 2 carti, aparute la 7 ani distanta, nu au nicio legatura. Deci incepeti lectura fara astfel de asteptari si bucurati-va de carte in sine. Veti descoperi o noua fateta a scrisului lui Muriel Barbery, pentru ca Viata elfilor reprezinta o schimbare de registru atat de dramatica, incat aproape ca mi-a fost greu sa accept ca au fost scrise de aceeasi autoare.
Viata elfilor s-ar fi numit Viata oamenilor, daca ar fi fost (sa fie) dupa mine. Mai exact viata oamenilor dintr-un satuc retras si anonim din Franta. Aceasta a fost partea din carte pe care am savurat-o cel mai mult, care ramane pentru mine cea mai valoroasa si cea mai buna expresie a talentului lui Muriel Barbery.
Mi s-a parut extraordinar de frumos scrisa. Cu lirism, fluenta si naturalete, cu un nivel al detaliului si o tonalitate care te fac sa te simti acolo. Sau sa iti doresti sa fii acolo, in satul idilic, aproape atemporal, in care viata pura si asezata este in deplina armonie cu natura, cu legile si anotimpurile ei.:
“Era o seara de toamna blanda cum nu se mai vazuse demult. Pusul merelor si perelor la uscat pe rafturile de lemn din camara intarziase, si o ploaie de gaze imbatate de recolta livezilor cadea din cer cat e ziua de lunga. Si mai plutea in aer ca o melancolie blanda, ca un suspin lenes, o incredere tihnita ca lucrurile nu se vor termina niciodata, iar oamenii munceau asa cum erau obisnuiti, fara ragaz si fara sa se planga, si se bucurau tainic de aceasta toamna nesfarsita, care le spunea sa nu uite sa iubeasca.”
Aceasta lume plina de poezie si frumusete o gazduieste, o protejeaza si o ascunde pe Maria – prima dintre cele doua “copile de noiembrie”, orfanele fermecate care fac legatura intre lumea oamenilor si cea a elfilor.
Pe cea de-a doua, Clara, o gasim la poalele masivului Sasso, in Alpii italieni, in casa unui preot varstnic, crescand in ritmurile povestilor mestesugite ale doicii. Dar muzica – magia si destinul ei – este cea care o va duce la Roma, sa studieze pianul in casa enigmaticului Maestro.
Puterea Mariei provine din stabilitatea si forta de nestavilit a naturii. A Clarei, din emotia si creativitatea specific umana. Impletind cele doua forme de energie, copilele trebuie sa restabileasca echilibrul celor doua lumi: a elfilor si a oamenilor. Clasica infruntare dintre bine si rau are loc de aceasta data nu intre doua rase, ci intre o alianta mixta, formata din oameni si elfi si o factiune elfa care urmareste anihilarea rasei umane.
Trecand de la “viata oamenilor” la “viata elfilor”, trebuie sa remarc din pacate o discrepanta foarte mare. Pe cat de mult m-a fermecat prima, pe atat de eliptica si arida am gasit-o pe cea de-a doua. Aceasta parte a povestii nu a fost construita cu aceeasi maiestrie si rafinament, pare sa nu aiba vigoare, este marcata de o doza prea mare de ambiguitate. Misterul pare mentinut artificial la cote prea inalte, iar intriga propriu-zisa treneaza, ramanand permanent in plan secundar fata de povestea locurilor, a vietii de zi cu zi si a abilitatilor celor 2 copile.
In ciuda acestor minusuri insa, Viata elfilor ramane o poveste minunata, un omagiu plin de emotie adus eternitatii naturii, artei, si mai ales iubirii:
“Iata venind timpul oamenilor si sunt sigur: nici moartea, nici viata, nici duhurile, nici puterile, nici prezentul, nici viitorul, nici stelele, nici haurile, nici vreo creatura, nimic nu ne poate separa de iubirea care exista in si prin pamantul nostru. Iata venind timpul oamenilor care cunosc nobletea codrilor batrani si farmecul crangurilor, timpul oamenilor care stiu sa culeaga si sa ingrijeasca, si, in sfarsit, sa iubeasca.”
_________________________________________________________________________
Lectura a fost oferita de editura Nemira. Cartea poate fi comandata aici, la reducere.
Adaugata pe lista. Cu tot cu arici ;). Thanks!