[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]C[/mkdf_dropcaps]artea care iti vorbeste despre cum viata te poate ingenunchea emotional, fara sa te (in)franga din punct de vedere etic. Despre o forma de asceza laica, bazata pe lupta de a-ti pastra cu obstinatie demnitatea pana la final, ca victorie personala ultima.
Usa, de Magda Szabo, este cartea a doua femei: Emerenc si Magda, femeia povestita si femeia care povesteste, servitoarea si doamna, contrariile care se atrag. Prietenia lor cu accente violente, dar nu lipsita de tandrete, este o replica a confruntarii dintre lumea veche si lumea noua, dintre valorile traditionaliste si cele moderne.
Emerenc, decana de varsta si experienta, este femeia simpla, „de la tara”, ancorata in concretul existentei, care crede in fapte, nu in vorbe. Are o etica personala solida, bazata pe datorie, respect si intimitate. Nu crede asumat in Dumnezeu, dar comportamentul ei urmeaza intocmai spiritul (desi nu si litera) religiei crestine. Nu mai crede nici in oameni, pentru ca le-a deschis in repetate randuri usa sufletului si caminului ei, numai pentru a le regasi pustiite dupa plecarea lor.
Emerenc este o femeie impacata cu ea insasi si cu propria soarta. Ceea ce nu inseamna ca este si fericita. Desi este implicata in comunitate, iar destinul ei a fost profund marcat de istoria recenta, traieste la limita, daca nu chiar in afara lumii si a timpului. Supravietuitoare a unui trecut cu valente tragice, a ales rezistenta in locul victimizarii, demnitatea in locul milei. A imprumutat duritatea vietii si a devenit sprijinul celor care au nevoie de ea. Pe care ii ajuta cu abnegatie, dar impersonal si cu care convietuieste netulburat atata timp cat ii sunt respectate limitele si regulile. Atata timp cat oamenii nu bat la usa incuiata a inimii ei.
Si totusi… exista exceptii. Magda este una dintre ele. Dar orice pas gresit al mai tinerei scriitoare si orice dezamagire au pentru Emerenc proportiile unui cataclism emotional exteriorizat extrem de violent, de multe ori nedrept.
Emerenc este un mister care nu se dezvaluie in intregime nimanui, o imagine trunchiata, uneori deformata de povesti si barfe pe care insa nu le combate. Identitatea ei se dezvaluie progresiv, chinuitor de incet, uneori in momente si moduri total neasteptate.
Cea care construieste (pentru noi) puzzle-ul Emerenc este Magda – femeia moderna, individualista, ocupata si preocupata de cariera. Scriitoarea sociabila care vrea sa se apropie si sa daruiasca, dar nu o poate face dincolo de limitele propriei intelegeri si experiente. Desi are un rol privilegiat in roman, ramane si ea in umbra, alaturi de restul personajelor, intamplatorilor si amintirilor care contureaza, din tuse mai fine sau mai ingrosate, tremurate sau ferme, portretul lui Emerenc.
La inceput, inainte ca Emerenc sa-i stabileasca locul in viata ei, Magda a fost… fara nume:
Nu voiam ca cercul nostru de prieteni sa afle ca in propria casa eu nu am un nume. Emerenc gasise un nume doar pentru sotul meu, eu nu eram nici scriitoare, nici doamna mea, nu mi s-a adresat nicicum pana cand n-a reusit sa-mi gaseasca un rol definitiv in viata ei, pana cand n-a reusit sa-si dea seama din perspectiva ei cine sunt eu, care este apelativul care mi se potriveste. Desigur, si in acest caz, dreptatea a fost de partea ei, fiindca, fara niciun fel de pornire, orice definitie este inexacta. (M. Szabo, Usa, Ed. Allfa, 2015, pag 16)
Si fara nume va ramane pana la pagina 195 din cele 228 ale romanului, cand aceeasi Emerenc il murmura diminutivat (Magduska), in cel mai duios, dar si cel mai crud moment din intreaga carte: cel al tradarii supreme, al minciunii care spera sa aduca izbavirea.
Intre cele doua ipostaze (si numere de pagina) trec aproape doua decenii. Prietenia celor doua femei se construieste lent si anevoios, cu inaltari si prabusiri. Afectiunea manifestata stangaci si temator, uneori cu accente de duritate, este profunda, dar fragila. Nu reuseste sa stinga vechi dureri, nici sa niveleze asperitatile diferentelor de mentalitate.
Pentru femeia mai tanara aduce lectii de viata importante, dublate de regretul de a fi inteles mult prea tarziu ca iubirea nu-ti da dreptul sa iei deciziile rezervate celalalt. Ca forma suprema de iubire este data de acceptare si sustinere neconditionata, chiar si atunci, sau mai ales atunci cand implica renuntarea la sine sau pierderea omului iubit.
__________________________________________________
Multumiri pentru lectura editurii All. Cartea poate fi comanda aici.