Un tramvai numit dorinta – Maratonului Teatrului Independent Bucharest Fringe 2016

   A sosit si momentul in care sa merg in cadrul Maratonului Teatrului Independent Bucharest Fringe 2016 la un spectacol aflat in sectiunea Indie Gold, Un tramvai numit dorinta de Tennessee Williams in regia Andreei si a lui Andrei Grosu.

   Nici n-am intrat bine in sala, si deja am fost surprinsa. In mijlocul salii, acoperind toata scena, Blanche (Mihaela Trofimov) ne asteapta ca o statuie de marmura, pe soclu, imbracata intr-o rochie de mireasa supradimensionata, cu chipul pastrat in penumbra.

   Brusc intra Stella (Nicoleta Lefter), rochia de mireasa cade in falduri asemenea unor vise ce se disipa in lumina realitatii.

   Ingenioasa scenografie (creata de Vladimir Turturica). Micul apartament din New Orleans in care va avea loc actiunea este redat pe o scena rotativa, iar cele doua camere sunt despartite de ziduri de voaluri albe, culese din rochia lui Blanche si intinse pe o culme ce trece prin mijlocul scenei.

   Apreciez, respect si iubesc spectacolele de teatru independent in care se acorda atentie detaliilor, unde arta este dictata de creativitate peste conditiile aspre de joc (spatii mici, recuzita redusa, bugete mici) si nu se face rabat de la calitate. Regizorii Andreea si Andrei Grosu (si fondatorii UnTeatru) au abordat pentru construirea spectacolului un text greu, clasic, fara teama si fara sa diminueze din greutatea povestii. Dimpotriva, facand uz de imaginatie si inteligenta, impreuna cu scenograful si actorii, au redat fiecare nuanta, transmit toate apasarile si conflictele traite de cei patru protagonisti si toata atmosfera tensionata, sufocanta, dureroasa.

   Fiecare personaj este creat intr-o alta nota. Stanley (Liviu Pintileasa), sotul Stellei, de o brutalitate infricosatoare, impulsiv si instictual, crud, vulcanic, agresiv si violent, desi produce in anumite momente si amuzament, te sperie prin forta si prin autoritatea extrema. Oricat ai vrea sa rezonezi cu el, trasaturile care il definesc, caracterul puternic conturat, comportamentul te tin la distanta, te fac sa te intrebi de ce rezista Stella si cum il poate iubi, indiferent de atractia instictuala dintre ei.

   Blanche se pierde in povestile ei, nu mai stii pe cine sa crezi, incerci sa tii pasul si firul logic, lucru ce lui Blanche ii lipseste cu desavarsire. I se sterge linia care separa imaginatia de realitate, se refugiaza in tot felul de povesti, sperante si iluzii. Mihaela Trofimov creeaza o Blanche invinsa de propriile aspiratii, marcata de casatoria si iubirea din adolescenta incheiata tragic, face uz de puterea seductiei pentru a se face placuta, nevoie obsesiva de a fi in centrul atentiei, amintind de marile vedete care isi pierd popularitatea si cad in derizoriu si penibil. Un personaj complex, se joaca cu sensurile, cucereste, isi expune laturile frivole, isi ascunde varsta si se agata de barbati pentru a putea supravietui.

   Stella este caracterizata prin contraste: fragilitatea ei se imbina cu forta cu care il iubeste pe Stanley, cu indarjirea cu care nu-i ia in seama defectele. Tandretea cu care insista sa fie tratata Blanche se imbina cu negarea vehementa si refuzul de a crede  informatiile pe care le tot primeste de la sotul ei privind trecutul surorii ei. Iti provoaca revolta, dar si mila, simti ca vrei sa o protejezi dar o si acuzi pentru modul cum singura alege sa traiasca.

   Mitch, colegul si prietenul lui Stanley (Richard Bovnoczk), total diferit de acesta, timid, nesigur, dornic de a-si gasi o sotie, retinut, penibil in multe situatii, foarte rar instinctual, are o schimbare brusca de atitudine in momentul in care se convinge de carcaterul lui Blanche. Din nou, nu stii cu cine sa rezonezi, dorindu-ti parca salvarea lui Blanche si simtind compasiune fata de ea. Personaj complex, creat la detaliu, cu impact, impotriva notei caracteristice a personajului, fad, care reiese din nuante, gandite, simtite de catre actor.

   Un tramvai numit dorinta se incheie simbolic, cu acelasi tablou de inceput: o Blanche care se prinde in voalurile ei, metafora care poate fi interpretata si ca un cerc care nu poate fi spart, ca si scena ce se tot invarte, si ca o inchidere in lumea ideilor ca intr-o camasa de forta si ca pierderea defintiva si izolarea lui Blanche in propriul univers.

   Gustul dat de intregul spectacol este intr-adevar unul amar, al ratarii, in contrast cu gustul cu care ramai dupa aceasta calatorie prin teatrul independent romanesc, cu Un tramvai numit dorinta, gustul bun, al sperantei si al triumfului artei facute bine, la detaliu, cu daruire, pasiune si credinta importiva conditiilor grele.