Umbra, de Ismail Kadare

Ratarea unui scriitor 

   Ismail Kadare este scriitor albanez, a fost nominalizat la premiul Nobel si nu l-a luat, dar a primit o multime de alte premii de prestigiu.  A emigrat la Paris in anii comunismului albanez si s-a intors dupa ce comunismul a murit era sa zic, dar nu se stie niciodata.

   Albania e exotica pentru occident, exact ca Romania si cred ca, daca noi avem noroc cu Dracula sa se vorbeasca de noi in occident, ei au avut noroc cu Kadare si poate si cu razboiul religios sarbo-muntenegreano-croato-macedoneano-bosniohertegovinean… sau cum le-o mai zice.

   Eu am cunoscut doua albaneze care traiesc in Romania. Maggi si Linda. (Doamne, ce nume au albanezii astia daca e sa te iei dupa personajele lui Kadare si dupa cele doua fete cunoscute de mine…!) Linda a strambat din nas cand a auzit de Kadare.  Eu abia il descoperisem si parca descoperisem America, asa eram de entuziasmata. Apoi am inteles. Kadare are o reputatie proasta in Albania. E misogin, sexist, violent, badaran …asa umbla vorba. Nu sunt mandri cu el. Dar parca la noi cate nu s-au spus despre Cartarescu…

   Kadare nu e Cartarescu al lor decat in masura in care obsesia e un criteriu de comparatie. Kadare e obsedat de Albania, cum e obsedat Cartarescu de Bucuresti. De acolo Isi trage seva si asta il face puternic si universal.

   Muntii, stancile, legendele locului si istoria, obsesiile prezentului si obsesiile personale se amesteca intr-o magma fierbinte care topeste totul si ii naste opera. Numai ca, dupa mine, exact ca din conul unui vulcan, lava scrieriilor lui Kadare se revarsa spre noi bifurcandu-se in doua mari directii. Mitul si realitatea. Umbra, ultimul roman Kadare care mi-a picat in mân?, face parte din categoria a doua, unde, tot dupa mine, Kadare nu-i atat de confortabil.

   Cand lumea pe care o compune se raporteaza la viata in carne si oase, ca in Spiritus, Amurgul zeilor stepei, Accidentul, si acum Umbra, Kadare parca nu stie jocul literaturii. Bajbaie, se repeta, se balbaie, e stangaci, rateaza idei geniale, vorbeste in fraze si idei sterpe, se scalda in clisee, n-are verva, n-are nerv, n-are exuberanta. Exceptie face partea a doua din volumul Fiica lui Agamemnon. Succesorul care reuseste sa se ridice de la pamant si sa stea, vreo 30 de pagini, in picioare. In cealalta directie curg rauri de inspiratie divina si maiestrie a detaliului, ca o pictura pe bob de orez. Cand isi baga capul in istorie, in lumea compusa in minte, mit si legenda, Kadare este savuros si inegalabil. Generalul armatei moarte, Cronica in piatra. Vremea nebuniei, Mesagerii ploii sunt, fiecare in parte si toate impreuna, o revarsare de placere pura pentru minte si inima, de emotie, de reverie, de incantare. Raportarea faptelor istoriei la reflexele de comportament si de mentalitate ale prezentului aceasta este maiestria pe care o stapaneste Kadare. Creaza un soi de mecanism fantastic, postmodern, care amesteca timpul, oamenii si faptele lor. Un fel de alambic fermecat – pe care, eu una, numai la Tarantino si la Nae Caranfil l-am mai vazut folosit la fel de bine – din care iese aur pur.

   Ma tot gandesc cum e sa-l citesti pe Kadare incepand cu Umbra si nu ma pot abtine sa constat ca as intelege perfect pe oricine nu vrea sa mai continue cu Kadare, astfel, ratandu-l.

   Ziua cand si scriitorii si cititorii vor putea trai dintr-o, respectiv cu o, singura carte scrisa dintr-un filon de aur pur, e foarte departe. Si consumatorii de literatura sunt tot niste consumisti. Trist.