[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]I[/mkdf_dropcaps]mpactul pe care aparitia cailor ferate si a „sarpelui de fier” l-au avut asupra poporului rus nu s-a limitat numai la dezvoltarea industriala si economica a tarii, ci a modificat intreaga mentalitate a secolului al XIX-lea, repercusiunile la nivel social fiind simtite si in zona artei, a literaturii si chiar a muzicii. Calatoria cu trenul devine un mijloc prin care moscovitul pleaca in descoperirea propriei tari, ultima oprire fiind stepele indepartate ale Siberiei.
Romanul Nataliei Kliuceariova, Ultima oprire, Rusia, e o alegorie fermecatoare a cautarii de sine atat ca fiinta integrata in macrocosmos, cat si ca individ care apartine unei natiuni.
Tanara autoare, poeta si jurnalista in acelasi timp, care si-a croit treptat drumul spre lumea literara, obtinand cateva premii in acest domeniu, este preocupata de sondarea realitatii „omului nou” al mileniului III pe care il pune, in permanenta, in relatie cu preocuparile predecesorilor sai. Aceasta incearca, in scrierile sale, sa demonteze personaje cunoscute din literatura rusa, precum si filosofiile unor mari scriitori ca Turgheniev, Dostoievski, Gumiliov, Sasa Sokolov etc.
Nikita, cel care „pur si simplu lesina”[1], este personajul care urmeaza firul povestirilor care se deapana pe parcursul unei lungi calatorii cu trenul. Pornit in cautarea unor raspunsuri existentiale dupa pierdera celei pe care o iubea, decide sa-si cunoasca tara si semenii prin cel mai la indemana mod: calatorind dintr-un oras in altul. Oamenii pe care ii intalneste in acest periplu in inima Rusiei declanseaza si rememorarea propriei sale povesti cu Iasia. Voiajul pe care il intreprinde pentru a afla o Rusie a caror strafunduri multi ganditori inaintea lui au incercat sa le strabata, poate fi interpretata si ca o calatorie prin care incearca, deznadajuduit, sa se agate de realitatea obiectiva, singura care l-ar mai putea salva din marasmul in care lancezeste dupa disparitia Iasiei.
Fiecare poveste aflata de Nikita nu este altceva decat un interludiu la rememorarea timpului petrecut cu femeia iubita, fiecare oras, fiecare intalnire au cate o dubla insemnatate: pe de o parte ii prilejuiesc sansa de a-si domoli sufletul, iar pe de alta de a-si satisface curiozitatea indelectuala.
Kliuceariova trateaza cu o ironie fireasc?, de cea mai bun? calitate, problemele societatii contemporane care se intrepatrund, cu cea mai mare finete, cu viata cotidiana omului de rand, cu intamplari absurde si totusi posibile si chiar cu momente fantastice. Personajele colorate, locvace, sunt interlocutori care incita si intretin necontenit intrebarile pe care si le pune Nikita.
Pe parcursul cartii se intrevede un sentiment de singuratate accentuata de cautarea constanta a unor raspunsuri si de atitudinea zeflemitoare si detasata a celorlalti fata de „misiunea” lui: „În?eleg foarte bine ca esti prost facut gramada! Cauti Rusia, pfui! Rusia e in tine!”[2] si „Rusia e o curva! Rusia e o scroafa! Rusia e o proasta! Rusia e Minerva!”[3]. Cautarea Rusiei, a adevarurilor pe care le acunde, a specificitatii ei, pare ceva destul de normal pentru Nikita, dar in fata interlocutorilor sai, aceasta intreprinderea se infatiseaza ca o preocupare destul de alienanta pentru secolul XXI. Toti ceilalti sunt preocupati de prezent si, mai ales, de viitor si il indruma si pe Nikita sa renunte la fantasmele trecutului, pentru ca raspunsurile de mult nu se mai gasesc acolo.
Nikita nu e neaparat prototipul idiotului dostoievskian, cat reprezinta fiinta umana cu toate calitatile si punctele sale slabe, cu toate sperantele si infrangerile, dar si cu micile victorii, singurele care ii sunt la indemana. Sufletul lui e la fel de vast precum intinderile Rusiei si la fel de supus suferintelor si schimbarii precum istoria tarii sale.
Ultima oprire, Rusia este o carte care isi gaseste cu usurinta locul intre scrierile contemporane, gratie elementelor care fac din ea un exemplu de antiutopie: atmosfera in care guverneaza spiritul unei revolutii necesare si mult-asteptate, aluzia la vechiul regim, ridiculizarea acestuia si a conducatorilor totalitari („Mi-e frica sa nu fiu violata de Lenin si de Stalin!”[4]), absurdul si teama ca prefigurare a Apocalipsei.
[1] Kliuceariova, N., Ultima oprire, Rusia (2014), Ed. Allfa, Bucuresti, p. 39;
[2] Idem2, p. 70;
[3] Ibid.3, p. 72.
[4] Kliuceariova, N., Ultima oprire, Rusia (2014), Ed. Allfa, Bucuresti, p. 9.
