Ce spun cartile deschise despre suferintele popoarelor?
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]M[/mkdf_dropcaps]ulte din marele opere literare ale lumii s-au scris în vremuri sufletesti foarte tulburi. Fericirea nu pare un bun povatuitor in mersul literelor, ci mai degraba tristetea si deprimarea sfatuiesc si incurajeaza stiloul. De pilda, orice opera Dostoevskyana tradeaza caracterul deprimat si sfasiat de insomnii al autorului, lucru pe care, de altfel, scriitorul rus nici nu il ascunde. Si, sa fin onesti, nici noua parca nu ne curg ideile cand inimile ne zbat de bucurie; fiecare dintre noi are cel putin o poezie ascunsa prin caietele vechi, scrisa in perioada cruda a adolescentei. Si pun pariu ca nu straluceste de fericire.
Totusi, parca sunt unele carti in care am regasit mai multa plangere decat în altele; din maldarul de opere pe care le-am citit, mi-am dat seama ca unele popoare sunt mai triste decat altele, mai chinuite si mai zbuciumate. Iata ce divulga autorii cei mai cunoscuti, in operele lor, despre limba, cultura, si oamenii pe care ii reprezinta.
Joie de vivre sau Joie de malheur?
Cu o istorie literara de departe impregnata cu accese melancolice, Franta se mandreste totusi ca fiind tara care a inventat la joie de vivre (n.r.: bucuria de a trai). Paradoxal, singurul optimist incurabil din literatura franceza este Voltaire, al carui Candid sau Optimistul publicat în 1759 priveste aspectele negative ale vietii – titlul este foarte sugestiv – cu multa speranta si optimism. Intr-un articol publicat în The Economist, Bleak chic, francezii sunt portretizati ca martiri ai propriei fericiri, întrucat, a?a cum spune Claudia Senik, economista franceza, „exista un soi de placere in a fi nefericit: este o parte din intelectualismul culturii franceze”. Optimismul extrapolat divulga o naivitate care pe francezi ii repugna. ”Este vina lui Voltaire. Ni se pare mai chic si mai spiritual sa ne indoim de orice, sa fim nefericiti”, conchide o revista franceza.
Temele existentialismului, auto-criticii severe si a indoielii de sine sunt des intalnite in literatura franceza; le gasim la Descartes – care afirma ca indoiala este primul reflex fizic –, Albert Camus sau Jean-Paul Sartre. Desi ultimii doi nu pot fi considerati pesimisti prin definitie, angoasa (fr.: ennui) adoptata ca filosofie de viata este recurenta in scrierile lor. Greata lui Sartre este poate una dintre cele mai graitoare opere in acest sens; dezgustul lui Rouquetin, personajul principal, fata de realitatea care il înconjoara, este rezultatul existentei sale – de altfel, de aici vin dramaticul si negativismul caracteristice scrierii lui Sartre.
Mizerabilismul romantic era considerat, indeosebi de Victor Hugo, o forma nobila de placere. Melancolia, spunea scriitorul, „este bucuria de a fi trist”, în timp ce Alfred de Musset se confesa în La nuit de mai: „nimic nu ne inalta mai tare decat o mare tristete”.
Sigur ca, desi nu imbratiseaza conceptul de „fericire” ca mod de viata, francezii nu exclud conceptul de placere, dimpotriva. Nu exista nimic mai placut si satisfacator decat o cafea bauta în liniste pe o terasa batuta de-o ploaie marunta, cu un spirit macinat de amaraciune. Nu trebuie sa lipseasca infatisarea nemultumita si aerul superior pe care doar durerea si experienta le pot da – iata deci cum trebuie bauta cafeaua in Franta.
Tristul vis american
Intr-un top al celor mai depresivi scriitori, publicat pe everydayhealth.com, primele locuri sunt ocupate de scriitorii americani Mark Twain, Stephen King si F. Scott Fitzgerald. Cat de multe spune asta insa despre americani in general? In literatura Statelor Unite, predominante au fost cuvintele triste in timpul celui de-al doilea Razboi Mondial, ceea ce nu justifica incadrarea lui Twain si a lui Fitzgerald in top, intrucat inainte de 1920, se dovedeste ca sunt folosite cu precadere cuvintele cu sens pozitiv, optimist. In plus, literatura secolului XIX cu reprezentantii sai, William Faulkner, Ernest Hemingway, Paul Auster sau Katherine Anne Porter, este orientata mai degraba catre puritanism, catre eliberarea spiritului si inlaturarea frontierelor. Edgar Allan Poe, de pilda, a pus temelia romanului detectiv (influentata de el fiind si Agatha Christie) si a fost un stralucit analist al mintii umane si scriitor interesat de psihanalitica, mai degraba decat de existentialism si inaltarea sufletului prin durere.
Istoria Americii ne arata totusi un popor macinat de razboaie civile si tensiuni inter-rasiale, zbucium care a lasat urme adanci, ca niste meteoriti cazuti pe Luna. Sa nu uitam totusi ca literatura americana este la fel de frageda ca statul insusi, istoria este destul de recenta, nu cara secole in spate. Astfel incat primele scrieri evoca, inevitabil, timpurile grele prin care America a trebuit sa treaca pana sa devina prima putere in lume. De aici si tragismul din scrierile lui Jack London – care, de altfel, a avut la randul lui o viata plina de lipsuri si o copilarie nefericita – sau furia si neputinta regasite in Coliba unchiului Tom a scriitoarei Harriet Beecher Stowe si Aventurile lui Huckleberry Finn a lui Twain.
Cu toate acestea, se regaseste recurent in literatura americana un puternic simt al umorului care nu este nici pe departe subtil sau negru – desi am crede ca a fost pastrat de la britanici, ci mai degraba intepator si destul de evident. Oamenii stiu sa faca haz de necaz si trasatura aceasta este exploatata in scrierile americane. Dar oare cand ne amuzam de propriile tristeti nu este musai sa avem in noi o doza de amaraciune initiala?
Demonii rusi
„Cu cat un scriitor reuseste sa intruchipeze mai complet si mai pregnant trasaturile ideologice si artistice ale unui popor in operele sale, cu atat contributia lui la tezaurul mondial al gandirii umane este mai insemnata”, spunea Serghievski in Clasicii literaturii ruse. Nu este de mirare ca probabil una dintre literaturile cele mai fidele realitatii este cea rusa, si mai de admirat pentru conditiile grele in care s-a nascut. Nicaieri asupririle n-au fost mai apasatoare si ideologiile mai pregnante decat in Rusia.
De aceea, spre deosebire de firava si emotiva literatura franceza, cea rusa infatiseaza un popor puternic, trantit la pamant, dar ridicandu-se cu onoare. Sufletul rustse deosebeste de celelalte natiuni tocmai prin forta sa interioara si ambitia sa neobisnuita de a tinti cat mai sus, de a-si dori mai mult de la conditia sa initiala.
sursa foto: russiapedia.rt.com
In acelasi timp, tocmai setea aceasta de mai mult – pe care o intalnim in Maestrul si Margareta, Idiotul, Fratii Karamazov, Anna Karenina etc – poate fi asociata cu demonul interior, superior prin zamislire si intotdeauna castigator; naivul, contemplatorul – este cel care pierde.
Operele clasicilor rusi sunt atat de veridice, atat de nobile si fidele idealurilor sociologice, se regaseste in ele o atat de mare ostilitate impotriva regresului si a opresiunii, incat Gorki spunea despre ele: „niciuna dintre literaturile Occidentului nu s-a manifestat cu atata putere si repeziciune, intr-o astfel de stralucire viguroasa si orbitoare a talentului. (…) Nicaieri nu a mai aparut in mai putin de un veac o asemenea pleiada stralucitoare de nume mari ca in Rusia”.
Poporul rus este portretizat, prin condeiul scriitorilor sai, ca fiind mai degraba luptator, decat trist; totusi, tipul de tristete regasit in scrierile lui Dostoevsky, Tolstoi, Nabokov sau Cehov nu este acelasi cu cel al lui Baudelaire, de pilda. Dispare contemplativul din durere, si se nasc forta, setea de razbunare, dorinta de castig. Tristetea rusa este inchisa in sufletul omului rus ca intr-o temnita siberiana descrisa atat de fidel de Dostoevsky.
