O parte a publicului filmelor sale il plaseaza pe Tengiz Abdulaze in cadrul rezistentei fata de comandamentele regimului sovietic. O alta este cucerita de discursul cinematografic. Nu pentru putini constituie parte a unui triptic, alaturi de Andrei Tarkovski si de Serghei Paradjanov. Sau autorul unei trilogii tulburatoare.
De fapt, peliculele sale constituie cuvintele unei marturisiri despre necesitatea asumarii vietii în ciuda tentatiei avantajelor supravietuirii. A solidaritatii cu cei în suferinta, a pasire pe cale, caci, cum unul dintre personaje afirma, la ce bun un drum daca nu duce la biserica? De aceea, consolidarea neuitarii este singura miza viabila. Si imboldul necesar. Pentru a nu ezita.
Se naste la Kutaisi, la 31 ianuarie 1924. Dupa absolvirea cursurilor liceului tehnologic, în 1943, se înscrie la Institutul de Teatru Sota Rustaveli din Tbilisi. Si – desi profesorii sai sunt convinsi ca menirea sa este aceea de regizor de teatru, paseste mai departe. În 1946, remarcat de Serghei Eisenstein, devine student al prestigiosului Institut Superior de Cinematografie din Moscova. Alaturi de conationalul sau, Rezo Ciheidze, multumita profesorilor remarcabili, foloseste vasul traditiei culturale georgiene drept creuzet pentru decantarea noilor descoperiri. Citeste, studiaza, urmareste fiecare aspect si eveniment al vietii culturale în prefacere dupa amurgul, teoretic, cel putin, al stalinismului. La absolvire, în 1953, este angajat de studiourile Gruzia Film ca regizor. Dupa o serie de documentare, în 1955, realizeaza, în colaborare cu Rezo Ciheidze, cel dintâi film artistic, Magarusul Magdanei, un scurt metraj care anunta linia creatiei ulterioare. Istoria unei vaduve ai carei copii descopera un magarus suferind, a stapânului ce îl revendica dupa ce îl abandonase si al procesului, explorarea conotatiilor evenimentelor în cadrul comunitatii este încununata la Cannes cu premiul Palme d’Or. Distinctia este încurajare, în prea mica masura o surpriza atâta timp cât documentarele anterioare, printre care cel despre dirijorul Dimitri Arakisvili, fondator al Scolii de etnomuzicologie georgiene, subliniaza directia asumata. Persoana. Si ceilalti. Modul în care libertatea individului schimba/confirma/dinamiteaza imaginea unui grup despre sine. Tema este reluata în urmatorul film, Ramâi cu noi (1958), povestea unui tata care îsi sacrifica familia pentru atingerea fericirii. Pentru sensibilitatea factorilor de decizie politici, noua creatie este doar expresie a neo-realismului italian, tocmai evitarea verdictului fata de caz stârnind nemultumirea.
Acesta este unul dintre motivele pentru care proiectul urmator este unul aparte – ecranizarea unuia dintre romanele pentru copii ale cunoscutului scriitor georgian Nodar Dumbadze. Eu, bunica, Iliko si Ilarion, aparut în 1963, este – probabil – pentru multi una dintre peliculele semnificative ale primei vârste în aceeasi masura în care Cainta le defineste maturitatea. La prima vedere – una dintre nu putinele pelicule despre universul copilariei ale perioadei. În fapt, noua veriga a marturisirii caci, dincolo de umor, de caldura imaginilor, de dialoguri si de nostalgie, se afla aceeasi cautare a definirii relatiei cu trecutul, cu stingerea unei lumi, cu apartenenta la un no man land.
Ruga (1967) porneste de la un poem al clasicului literaturii georgiene, Vaja – Psavela. Un film aspru despre traditie, datorie, sacrificiu, erou si martor, onoare si lege. Sectiune în miezul unei lumi care continua sa respire, înabusita de zgomotul rotilor de fier ale progresului (Elena Dulgheru).Prima parte a unei trilogii. Reamintirea originilor si marturie despre forta gestului. Un portret în nisip al unui mod de a descoperi si modela lumea, viata, cuvântul. Expresia cautarii ce pare a-si afla ilustrare în cel mai paradjanovian film al lui Abuladze: Colier pentru iubita mea (1971). La prima vedere – un basm, ca atâtea altele din traditia georgiana sau româneasca. O istorie de dragoste. Tânarul silit sa se arate vrednic de mâna tinerei. Un sir de încercari. O lume ce aminteste de universul lui Chagall si de cercul Balcicului interbelic. În fapt, o parabola. Despre ceea ce conteaza. Despre ceea ce nu este menit pieirii.
Urmeaza o noua ecranizare. De aceasta data, dupa un text al lui Ghiorghi Leonidze. Copacul dorintei (1977). Calul alb în lanul de maci. Copilul. Titikore. Marita, Ghedia. Si multimea. Pentru fiecare dintre cei care au descoperit acel univers, povestea de dragoste si cautarea copacului sunt, dincolo de fascinatia imaginii, reluarea temei iubirii interzise, sunt parti ale aceleiasi definiri a unei lumi în care persoana este strivita de vointa multimii. Însa, asa cum preciza Ninel Ismailov, lupta împotriva raului este nu numai posibila dar este necesara.
Expresia acestui fapt este Cainta. Realizat în 1984. Prezentat publicului în 1987. Ultima parte a trilogiei abuladziene are drept tinta nu definirea ori condamnarea raului ci a posteritatii sale. Satul georgian închis în firida traditiei al unui in illo tempore, este înlocuit cu portretul lui Varlam Aravidze. Pentru cei care vizioneaza filmul, istoria dispare pe masura ce descopera ca se desprinde din ei însisi. Nevoia de dreptate a lui Ketevan Barateli, întelegerea trecutului de catre Tornike Aravidze constituie bornele sfârsitului unei lumi. O forma de exorcizare. Si de impunere a firescului prin jertfa ce rascumpara pacatul deoarece toate caintele îsi au rostul numai sub vremi, sunt fructul amar al lumii acesteia, fara consumarea caruia constiinta ramâne închisa în fata Cerului. (Elena Dulgheru). Cainta este ultimul film al lui Tengiz Abuladze. Reprezinta sfârsitul unei demonstratii, purificarea potrivita dupa traversarea desertului comunist, ultima parte a unui poem care acopera detaliile unei existente. Sprijin Perestroikai, încununat la Cannes, apreciat de conducerea de partid.
La 6 martie 1994, Tengiz Abuladze se muta la cele vesnice. Studentul lui Eisenstein, profesorul de la Institutul de Teatru din Tbilisi, autorul celor sapte filme acoperind 43 de ani, directorul studioului Gruzia Film, dizidentul, regizorul aclamat de Occident si privit drept initiatorul renasterii cinematografiei georgiene, ramâne astazi, la doua decenii dupa parasirea acestei vieti, prin fiecare dintre reperele vietii sale, pilda a împlinirii credo-ului dezvaluit în cadrul unui interviu: Sa spui mereu adevarul. Atunci când inima îti spune „da”, pe „da” sa îl marturisesti. Atunci când îl simti pe „nu” drept de a fi rostit, sa nu eziti. Astfel, pentru a fi tu însuti, nu ai nevoie de nici-o perestroika.
