Paradoxal pentru lumea contemporana hranita din celebritate, fie ea si numai pentru 15 minute, n-am descoperit-o pe Tatiana Niculescu Bran odata cu succesul rasunator dupa dealurile frantuzesti, ci dupa ce am citit piesa inspirata de procesul lui Brancusi cu SUA din anul 1927, lucrare publicata numai on line, din cate stiu eu.
Mi s-a parut curajos in zilele noastre sa scrii o piesa despre personajul Brancusi, care ca orice icon mondial penduleaza intre kitsch-ul revendicarilor nationaliste si vedetism pur hollywoodian. Piesa m-a cucerit chiar de la pagina de personaje unde apar laolalta Milarepa, americanul John si muzeografa de la Hobita, si unde ghicesti deja cum timpul e comprimat, dilatat, ingnorat, inventat si rastalmacit. Timpul, nu faptele. Marea calitate si specialitate, dar si unicitatea acestei scriitoare (cu studii si joburi in universitati si redactii europene) in peisajul contemporan romanesc, este de a stoarce seva adevarului din fapte, in deplina cunostinta de cauza. Adica dupa o documentare minutioasa.
Poate o fi deformatie profesionala, dat fiind ca a lucrat dupa standarde BBC sau poate si-a scrutat, cu aceiasi scrupulozitate, posibilitatile de pozitionare a discursului, intr-o lume a marketingului, a nisei (sic!) si a vanzarilor. Sau poate pur si simplu s-a gandit ca asta e singurul fel in care poate scrie literatura, asumandu-si lipsa unui talent major pentru fictiune. Oricum ar fi, ceea ce scrie Tatiana Niculescu Bran, este de mare clasa.
Adevarul este intotdeauna subiectiv si interpretabil, pe asta se bazeaza premisa de la care porneste literatura Tatianei Niculescu Bran, dar faptele sunt singurele oglinzi in care putem sa-l privim. Restul e traire omeneasca, pe care autoarea o foloseste doar ca liant sau tesatura.
O aborare fericita zic eu, intr-o literatura contemponana autohtona suprasaturata de fictiune introspectiva, de unde si numele unei intregi colectii la editura Polirom: EGOproza. Eu una, satula de atata ego (vorba personajului directorul de inchisoare din Nascuti asasini “…tot atatea cazuri de trufie…”) am descoperit Spovedanie la Tanacu si Cartea Judecatorilor ca pe o oaza in desert.
Amadoua pornesc de la cazul Tanacu. Il stiti sigur. Manastirea, rastignirea, moartea, circul media, sentinta si mai nou, eliberarea. Si bineinteles filmul cu premiu, ce are ca baza pentru scenariu prima dintre carti, mai precis, Spovedanie la Tanacu, caci procesul nu apare in film.
Dar povestea e completa numai daca citesti ambele cazuri.
Dupa ce inchizi cartile si privesti din nou la televizor sau pe fereastra, ca e tot una daca nu iesi pe teren, te loveste adanc vindecator faptul ca scriitoarea Tatiana Niculescu Bran si-a pastrat integritatea fiintei intr-o societate monstruoasa, bolnava inca de comunism si capitalism original in egala masura. Deci, se poate. Sau poate e doar un caz fericit.
