Strainul, de Albert Camus. Vama adevarului
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]D[/mkdf_dropcaps]aca pana acum n-ai citit nimic de Albert Camus nu inseamna ca trebuie sa te consideri ignorant. Camus e o piatra de hotar in literatura, dar cum si cand ajungi la el este o experienta suta la suta personala. Camus a primit premiul Nobel pentru literatura în 1957, dar nici asta nu e un motiv sa te apuci brusc si didactic sa citesti tot ce a scris si sa ai revelatie dupa revelatie. Dar daca intr-o zi de vara, in viata ta obisnuita, cu prietenii, pe plaja la Vama Veche, te trezesti ca iti pui intrebari semidocte din categoria “ce e existenta” si simti brusc un gol trecandu-ti incontrolabil prin adancul fiintei, poate ar trebui sa vezi ce-i cu Camus, omul care a murit intr-un accident de masina. Avea biletul de tren catre Paris in buzunar, dar s-a intalnit cu Michel Gallimard (ca editura) si a ales drumul cu masina in loc de calatoria cu trenul. Si astfel au plecat impreuna. Pentru totdeauna.
Strainul este un roman a carui ecranizare Camus a refuzat-o in timpul vietii si care s-a facut totusi dupa moartea sa in mai multe variante, dintre care celebra fiind cea cu Marcello Mastroianni in rolul lui Meursault, protagonistul, în regia lui Luchino Visconti.Nu stiu de ce acest refuz. Dar gandul ca scriitorul putea sa creada ca filmul vulgarizeaza literatura ma face sa zambesc.
Romanul incepe cu vestea mortii mamei protagonistului si este narat la persoana intai, modalitate artistica extrem de coerenta cu teoria nedisimularii absolute pe care o propune aici Camus. Practic citesti, fara interventii si interpretari subiective, gandurile personajului. Si asa ajungi sa remarci, indignat, lipsa emotiilor. Meursault nu varsa o lacrima la inmormantarea mamei sale, nu il indigneaza brutalitatea vecinului proxenet fata de una dintre prostituate, nu il sensibilizeaza daruirea completa a femeii iubite, nu il anima sexul, nu il furnica frica, nimic din ce e omenesc nu il misca pana la capat. Si pentru asta te provoaca sa-l detesti. Sa il judeci. Dar pe masura ce acest fel de-a fi ajunge sa reprezinte circumstanta agravanta in procesul crimei pe care Meursault o comite, tot fara sa simta umbra vreunei emotii, ajungi sa iti pui si tu prima intrebare despre tine. Meursault este un om care refuza sa participe la jocul societatii, la regulile conventiilor general acceptate si se scufunda cu voluptate in adancul propriilor trairi,nedisimulate, chiar daca acestea nu sunt întotdeauna etice, morale, corecte sau cu sens perceptibil din afara. Si totusi, refuzul disimularii nu este un gest eroic, al celui care se scufunda in sine de dragul adevarului, ci este gestul unui om pierdut, saracit, care n-a fost in stare sa creasca in niciun fel, golit de soare, ca metafora a adevarului absolut.
Acelasi sentiment il poti experimenta, identic, intr-o vara torida la Vama Veche, unde exacerbarea naturaletii trairilor are strainii ei.
