Stefan Luchian. Safta Florareasa. Mos Nicolae Cobzarul. La impartitul porumbului. Un zugrav. Anemonele. Bustul lui Dimitrie Paciurea. Pelicula din 1981 a lui Nicolae Margineanu.
Piese ale unui puzzle ce pot sugera traseul unei vieti, miezul artei ce-o invaluie. Atata timp cat totul se reduce la impresii si la clisee, utile pentru a defini, cu precizie, indiferenta, un nume auzit de la primele varste, cuprins in lectii si carti si reproduceri, petic ramas din straiele altui timp, a altui mod de a deslusi lumea.
Biografia nu ofera revelatii. Cel mult intrebari. Nascut la 1 februarie 1868, la Stefanesti, in tinutul Botosanilor. Tatal – ofiter. Istoriile de familie vorbesc despre mosii pierdute si despre un unchi excentric, devenit zugrav. La cinci ani ajunge la Bucuresti. In clasele primare se dovedeste iscusit la desen. Prea pasionat, potrivit propriilor marturii, pentru a mai fi ingaduita atentia catre alte discipline. In noiembrie 1877, parintele sau, maiorul Dimitrie Luchian, moare. Situatia materiala, nicicand stralucita, se deterioreaza. Este inscris la Colegiul Sfantul Sava, unde „m-am apucat de pictura pentru ca nu mi-a placut cartea”. De fapt este vorba de respingerea normelor. De impartirea vremii intre muzica si pictura. De programa si de metode didactice si amintirea zilelor de la Stefanesti si din ungherele Mintulesei, cand ziua avea chipul jocului.
Asa se explica esecul Elenei Luchian de a-si determina fiul sa urmeze cariera militara. Inscrierea, in 1885, la Scoala de Belle – Arte condusa de Theodor Aman. Cautarea febrila, la München, unde ajunge gratie unei burse de studii, a modelului ce i-ar ingadui construirea propriei ,,voci”. Cautarea este continuata, in 1891, la Paris, perioada a realizarii de reproduceri, in parte cu scopul de a deveni material didactic pentru Scoala de Belle – Arte bucuresteana. A studiului la Academia Julian, unde libertatea de expresie este aproape deplina, a nasterii pasiunii pentru hipism si cursele de velocipede, a gustarii vietii in Cartierul Latin.
Trecerea la cele vesnice a Elenei Luchian, in 1892, determina revenirea in tara. Deschiderea celui dintai atelier. Construirea unei imagini de personaj insolit, cu potential de dandy. Participarea la expozitii. Respingerea monopolului artei oficiale. Esecul dobandirii unei catedre. Sustinerea Salonului artistilor independenti. Prietenia cu Alexandru Bogdan – Pitesti, noncomformist mecena, personaj pitoresc al boemei si al cercurilor culturale bucurestene. Infiintarea Societatii Ileana. Croirea de noi prietenii. Mutari succesive. Expozitii, polemici, sporirea interesului pentru pastel, aprecierea din partea lui Grigorescu, al carui urmas incepe a fi considerat. In 1901 – debutul bolii. Ocrotirea din partea familiei Cocea, care il gazduieste. Expozitii la Ateneu. Dobandirea statutului de maestru. Cresterea interesului pentru creatia sa. Calatorii in tara. Deslusire a locurilor si oamenilor, valorii timpului si zadarniciei oricarei chivernisiri. Infruntarea bolii. Temerile. Si indarjirea lucrului. Expozitii. Bunavointa familiei Cocea si a prietenilor. Vizite. Desigur, intre ele, strania istorie a amicitiei cu Cecilia Vasilescu.
Sfarsitul incepe, in 1910, sa i se para a deveni material. Mainile ii sunt paralizate cu un an inaintea mortii. Este asaltat de colectionari, care nu vor sa rateze momentul. Continua sa lucreze. Cu pensula legata de mana. Sprijinit. Cu ajutorul lui Traian Cornescu, sasiul este asezat pe sevalet. Culorile – potrivite pe paleta. Ghivece si oale de lut cu flori in preajma-i. Si frangerea neputintei.
Suierul acuzatiilor de fals. Tentative de santaj. Moartea fratelui sau, Anibal, la capatul unei risipiri febrile. Noptile. Zorii. Amiezele. Marturia lui Tudor Arghezi, cel care publicase pritre primele cronici despre tablourile sale, privind vizita tanarul Enescu: „in una dintre seri, patrunzand in odaie, i-a cantat un ceas intreg, numai pentru urechea lui aproape astupata cu lut (…) toata mierea, toate parfumurile suave si toata lumina departata a stelei cea mai din fundul Caii robilor, tot ce putea fi mai transcendent mai subtil si mai cu neputinta de rostit intr-alt limbaj al muzicii, pe vioara lui” (Tudor Arghezi, Vioara si paleta, Tablete de cronicar, editura Espla, 1960).
Pregatiri de intrare in razboi. Zvonuri. Luminile si aromele si glasurile verii. In noaptea de 27 spre 28 iunie, vegheat de ai sai, Luchian trece la cele vesnice. In zorii zilei, primele flori sunt aduse de fiica Saftei. Trandafiri, garoafe, crini. (Petru Comarnescu, Stefan Luchian, Editura Tineretului, Bucuresti, 1960, p. 265). Este inmormantat la Bellu, sicriul fiind urmat de prieteni.
S-a scris mult despre influenta lui Grigorescu si Manet, precum si despre specificul artei sale. Rareori s-au observat expresiile credintei. Lesne de examinat, superficial, prin prisma dificultatilor lucrului la catedrala din Alexandria, in miezul anului 1898, a presiunilor primarului, a intalnirii cu Cecilia Vasilescu, cumnata edilului. Sau a tensiunilor cu epitropul bisericii Brezoianu din Bucuresti, careia ii realizeaza pictura murala, in primavara lui 1900. Dar, asa cum observa Valentin Ciuca, doua popasuri dobandesc semnificatie aparte din unghi duhovnicesc – descoperirea manastirii Curtea de Arges si a picturii lui Pirvu Mutu din ctitoria cantacuzina de la Filipestii de Padure. Ele ofera argument opiniei lui Iosif Iser ca „Luchian este marele nostru pictor national” caci „nu stiu cum, dar casele lui, figurile lui, numai un roman le-ar fi putut fixa”. In coaja influentei estetice se afla gandul exprimat in vara lui 1898. Asemenea lui Eminescu, nutrea intentia retragerii in monahism. Gand care, dupa un secol de la pristavirea sa, prin lentila creatiei si a celei a vietii, pare implinit. In acest sens, autoportretul expus la expozitia Tinerimii Artistice in 1907, cel pe care autorul sau l-a denumit Un zugrav, cel care, pentru multi dintre noi se impune drept imaginea emblematica a sa, ramane dovada elocventa.
Asemenea oricarui artist autentic, Stefan Luchian ne este contemporan. Nu doar prin faptul ca reproducerile tablourilor sale ne sunt familiare din copilarie. Nici prin detaliile ce amintesc de lumea noastra ca oglindire a celei careia i-a apartinut. Ci prin firescul croirii implinirii. Care nu-i decat expresia profunzimii credintei.
__________________________________________________
cover photo: Stefan Luchian, Autoportret; sursa: wikimedia.org
