Cronica teatru
Obsesii. Le avem cu totii, fara a fi neaparat cazuri clinice. Unele ne ajuta sa mergem inainte, fac parte din „coloana noastra vertebrala”. Altele ne trag inapoi, in trecut, alaturi de persoane care au avut o influenta distructiva asupra noastra, in vechi temeri care ne fac viata dificila.
La fel sunt si obsesiile Lorei, personajul principal (si unicul) al spectacolului Obsesii de la ARCUB. La inceput, Lora pare doar o femeie inteligenta, eleganta, putin excentrica, pe care relatia dificila cu propria mama o dezechilibreaza.
O intalnim chiar in sala de asteptare dintr-o clinica de psihiatrie. Se uita la noi cu stupoare si amuzament si concluzioneaza ca parca sunt din ce in ce mai multi oameni bolnavi. Si intr-un fel are dreptate, viata reuseste sa ne “imbolnaveasca” pe toti in anumite momente.
Dar boala Lorei, tulburarea maniaco-depresiva, este una reala si extenuanta, cu un pronuntat caracter autodistructiv. De peste 30 de ani ii transforma existenta intr-un carusel nesfarsit de stari si emotii contradictorii. Asa cum ne spune chiar ea, sa lupti cu boala e un “full time job”, pentru ca te taraste cand in sus, cand in jos, cand la stanga sau la dreapta.
In plus Lora este, tot de o viata, si prizoniera relatiei dificile cu propria mama. O femeie autoritara cu care imparte atat numele, cat si profesia (sunt ambele scriitoare), care incearca sa-i fure iubitii si sa ii arate ca este o persoana lipsita de orice valoare.
Si totusi Lora nu cedeaza. Umorul, uneori cinic, pasiunea nebuna pentru scris si iubirea pentru catelusa Luca, fata de care se simte responsabila, o ajuta sa mearga mai departe.
Viata ei solitara este presarata de reprize de shopping compulsiv (ar putea deschide oricand un boutique de lux), aventuri sexuale aleatorii si vizite la clinica ce i-a devenit ca o a doua casa. Locul in care reusea sa scrie cel mai mult, in ritmul picaturilor perfuziei.
Nu a reusit niciodata sa traiasca o intimitate reala cu o alta persoana, desi a cautat-o mereu, macar sub forma impartasirii propriilor ganduri. Iar iubirea… a gasit-o doar temporar si frugal in bratele si in impletirea emotiilor cu un alt bolnav.
Lora ne arata ca obsesiile pot ramane cu noi chiar si atunci cand obiectul (sau subiectul) lor a disparut din vietile noastre. Pentru ca ajung sa faca parte din noi, ca o a doua piele, care ne separa, dar ne si apara, de noi insine.
Cu un astfel de subiect, Obsesii ar fi putut fi un spectacol sfasietor de trist si deprimant. Dar scenariul, bazat pe scrierile Margaritei Karapanou, il transforma intr-o lectie de supravietuire, iar Cerasela Iosifescu, intr-una de actorie si prezenta scenica. Pentru ca actrita reuseste in fiecare moment sa „umple” scena si sa ramana, fara ezitari sau sincope, in pielea unui personaj greu, complex, sa fie amuzanta, seducatoare, copilaroasa, puternica, vulnerabila si cinica totodata. Sa trezeasca permanent emotie si astfel, sa introduca spectatorii in lumea cu repere atat de diferite si fragile a bolii psihice. Si o face cu mult talent, sensibilitate, umor si inteligenta.
______
sursa foto: ARCUB
