[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]Î[/mkdf_dropcaps]l iubesc pe Eric-Emmanuel Schmitt! El nu stie, dar ce conteaza? Si nu-i o iubire superficiala, nici la prima vedere. Cred ca este la a opta vedere – citire a cartilor lui. Si, ca orice iubire, are si un pic de intriga. Ei bine, cu Secta egoistilor, Eric-Emmanuel Schmitt m-a cam intrigat. Pentru ca a iesit din tiparul intalnirilor noastre obisnuite: duioase, incarcate de spirit si intelepciune, sau cu umor.
La aceasta intalnire, in primele 79 de pagini nici nu l-am recunoscut, parca era altul. Apoi s-a dat de gol, si-a revenit si a revenit la stilul sau inconfundabil.
Secta egoistilor povesteste despre un cercetator filozof care cerceteaza un alt filozof. Gaspard Languenhaert este filozoful cercetat, cautat si de negasit al cartii. Gaspard Languenhaert este filozoful unui alt secol si are convingerea ca „nu exista decat el pe lume, iar cei din jur nu-s decat naluciri” (p.10)
Provenit dintr-o familie foarte bogata, isi permite sa sa filozofeze si nu oricum, ci incercand sa-si convinga contemporanii ca ei sunt o plasmuire a imaginatiei lui si atat. Ba mai mult, reuseste sa convinga cativa mielusei nebuni sa-l urmeze in formarea unei secte a egoistilor. Si cum toti se considerau egoisti, si cum fiecare se credea cel real si creatorul celorlalti, in proaspata secta apar conflicte de genul “ba eu, ba tu”, asa incat, dupa o harmalaie organizata, secta se dizolva din lipsa de cvorum. Fiecare egoist ramane in lumea lui egoista.
Chiar si asa, Gaspard nu renunta la filozofia lui, ba chiar trece la nivelul urmator de nebunie si se crede Dumnezeu. Tratandu-i pe cei din jur ca pe propriile lui creatii, mici si imperfecte, personajul Gaspard este inzestrat de autor cu gandirea si comportamentul unui Dumnezeu. In roman sunt cateva fraze memorabile referitoare la acest aspect si redau aici un fragment: “…cand Burguignon, vazandu-l pe stapan aplecat asupra Bibliei legate in piele, il intreba cu ce se indeletniceste, Gaspard ii raspunse fara sa se gandeasca de doua ori: – Imi revad notitele”
Ca in secolele trecute a existat un filozof cam excentric (oare nu-s toti asa?) si egoist pana la nebunie, inteleg. Dar ce mi s-a parut bizar este inversunarea cu care cercetatorul filozof il cauta in istorie cu frenezie, obsedat de existenta sau non-existenta lui Gaspard. La inceputul romanului cautarile lui devenisera chiar obositoare. Iar spre final, ceea ce a gasit mi s-a parut lipsit de sens si consistenta.
Chiar si asa, cu dilemele mele, Eric-Emmanuel Schmitt reuseste sa fie captivant si sa incarce cu mister romanul Secta egoistilor. Pentru ca nici la sfarsit nu e prea clar daca Gaspard a existat sau nu, daca filozofia lui a fost reala sau doar o plasmuire a cercetatorului…Un roman interesant, dar dificil de patruns.
