Pe 31 decembrie 2014 un taxi facea o cursa prin San Francisco. Din China Town spre Marine. Masina transporta un singur calator. O femeie. Numele ei de nastere era Adaline Bowman. Identitata actuala era Jennifer Larson. Acesta e primul si ultimul capitol al povestii ei. Asa incepe filmul lui Lee Toland Krieger, un film care nici nu trateaza o tema noua, nici nu e o capodopera. Dar e o pelicula care bucura ochiul si care ii reaminteste spectatorului ca frumusetea vietii sta in vremelinicia ei.
Apeland la o voce in off care nareaza momentele-cheie si, in acelasi timp, anticipeaza si precipita evenimentele Secretul lui Adaline se deruleaza inainte si inapoi pe o axa temporala care se intinde de-a lungul a aproape un secol.
Pentru a afla de ce este acesta primul si ultimul capitol al vietii lui Adaline (Blake Lively), suntem purtati, de aceeasi voce omniscienta, in 1908 anul nasterii personajului. Intoarcerea in timp se face si acum la fel ca pe mai tot parcursul fimului prin mijloace vizuale. O filmare, o fotografie, un articol de ziar, un chip cunoscut cu o jumatate de veac in urma.
In doar cateva minute ni se rezuma existenta lui Adaline pana in momentul declansator sau, mai bine spus, inhibitor care ii mentine trupul invulnerabil in fata trecerii anilor.
Inceputul si sfarsitul acestei parti interminabile din viata personajului sunt marcate de o descriere cvasistiintifica care se vrea a fi justificatoare. Astfel, accidentul de masina cauzat de o ninsoare neasteptata e urmat de o lamurire:
Afundarea in apa glaciala, a facut ca trupul lui Adaline sa intre intr-o stare de anoxie care i-a blocat instant respiratia si i-a incetinit bataile inimii. In doua minute, temperatura corpului lui Adaline a scazut la 30o C. Inima ei a incetat sa mai bata. La ora 8:55 un fulger i-a lovit masina. A fost o descarcare de jumatate de milliard de volti de electricitate si a generet 16 000 de amperi de curent. Efectul a fost triplu.
Se observa ironia din spatele acestei explicatii, iar detaiile precise si termenii fizico-medicali, sunt destinate sa anuleze efectul absurdului care urmeaza: […]conform principiului lui Ben Leyman a compresiei de electroni in acid deoxiribonucleic care va fi descoperit in anul 2035, Adaline Bowman va fi de acum inainte imuna trecerii timpului. Nu va ma imbatrani niciodata; nici macar o zi.
Si totusi, aceasta voce “ajutatoare” care umple spatiul imaginativ al privitorului caruia ii sunt furnizate toate datele, nefiindu-i permis sa-si raspunda singur la intrebarile care pot aparea pe parcursul filmului, se insala cu buna stiinta deoarece stie de la inceput ca imbatranirea are sa vina odata cu un accident-pereche.
Totul decurge lent, camera zaboveste, e la fel de rabdatoare precum Adaline si viata ei care se dilateaza si incremeneste deopotriva. Avem de a face cu un film despre istorie (a omenirii, a orasului San Francisco care razbate prin personalitatea si atitudinea personajului principal), despre memorie si cum sfarsitul e frumos pentru ca naste amintiri, despre perseverenta de a iubi viata cand nu ai nimic. Si, nu in ultimul rand, aceasta creatie cinematografica e un omagiu adus fotografiei si puterii artei vizuale.
Pelicula e plina de clisee, unele atent inserate pentru a o tine la limita dintre pastisa si originalitate, altele necesare, pentru a o face o perfecta opera care se submineaza din interior pe diferite niveluri.
Daca la inceput pierderea sotului, accidental sau nu, e urmata de accidentul de masina, la sfarsit, din teama de a nu isi pierde iubitul, pe Ellis (Michiel Huisman) are loc un al doilea accident care o readuce in randurile vietitorilor efemeri. Numai dupa ce isi infrunta temerile poate Adaline sa inteleaga si sa accepte frumusetea vremelniciei. Si odata cu acceptarea vietii, accepta si imbatranirea urmata, firesc, de moarte.
