As fi curioasa sa aflu daca si in alte culturi, la alte popoare, exista aceasta sintagma, adanc implementata in mentalitatea noastra. Vine momentul, de-o viata asteptat, cand odrasla isi terminat anii de scoala si incepe truda in campul muncii – camp cu o suprafata tot mai redusa, as zice. La acest moment, marcat de o poza in roba si cu tichie academica pe cap, familia, in frunte cu mama gen “eu te-am facut, eu iti comand”, incepe campania de fixare a odraslei. Adica de asezare intr-un punct fix, cu doua aspecte clare si esentiale:
Aspectul material. Se concretizeaza, de obicei, intr-un apartament cumparat in rate. Nu conteaza ca n-ai bani, nici ca te imprumuti pe urmatorii 80 de ani, asa incat si nepotii isi vor da bursa la banca. Nu conteaza ca abia poti cumpara 25 de metri patrati, familia e fericita ca ai “casa ta”. Pe cine intereseaza ca din baie aterizezi drept in pat, iar daca indraznesti sa-ti intinzi picioarele, intri in sifonier? Esti un om “asezat”….
Aspectul spiritual consta in “asezarea” printr-o casatorie. Unii zic ca e loterie. Eu cred ca e aritmetica de clasa a IV a. Inveti adunarea – te aduni cu cineva in apartamentul ala amarat. Urmata de inmultire. Daca totul e atat de stramt, in pat e cel mai comod si cam pe-acolo se inmultesc oamenii. Iar daca fatalistii cobesc si nu mai ai loc in acei 25 de metri patrati, ar putea urma o impartire. A mobilei, a copiilor, a nervilor si a datoriilor.
Si uite-asa, fixat la casa ta, ajungi inecat pana peste motul capului intr-o viata de rob, incercand, ca un magician, sa jonglezi cu facturile, ratele, pampersii, jobul incert si speranta unei minuni care sa te scoata din malaxorul numit “casa ta”. Ca relaxare, cu ceva noroc, ai putea spera la o escapada-doua pe litoral – aventura emotionanta ca o calatorie intergalaxica.
Cam asta inseamna in mentalitatea (numai?) romaneasca “a fi la casa ta”, a avea un rost. Si rostul asta e veritabil numai daca e parafat cu acte. Stai cu chirie, nu e casa ta? Nu e bine! Traiesti bine-mersi in armonie cu cineva, daca n-ai acte, nu e bine! Ti s-a nascut copilul si inca n-ai trecut pe la primarie, nu e bine! Unii spun ca nici preotul nu te cununa (spiritual) daca n-ai actul de insuratoare. Pana de curand, nici telefon mobil nu-ti puteai lua daca n-aveai casa. De ca si cum n-ai voie sa vorbesti la telefon daca esti homeless.
Discutam toate astea cu o prietena psihoterapeut. Mi-a explicat ca nevoia de siguranta este pe locul doi in lista nevoilor umane, dupa cele fiziologice (martor e piramida lui Maslow). Intrebarea este: cum percepe fiecare din noi starea de siguranta? Asa cum ne-o impune societatea si mentalitatea ei? Sau, poate, cineva se simte in siguranta calatorind, mutandu-se din 2 in 3 ani, schimband relatiile pana ajunge la cea potrivita, ori locuind cu o matusa bogata. E ceva gresit in ultima fraza? Poate doar lipsa de clisee…