Ce multe strazi… ce multi oameni… cat de putine vieti…
Mi-am facut un obicei destul de ciudat, obsedant si tensionant cateodata. Zi de zi, ma uit in ochii oamenilor, in autobuze, in metrou, pe strada, in cafenele, parcuri, institutii… Ma uit in ochii lor si-ncerc sa mi-i imaginez dincolo de masca sociala pe care o poarta, dincolo de protocol, dincolo de graba. De multe ori in ochii lor nu se vede nimic si atunci ma intristez. Din partea mea, acel om nu mai are trairi, sau daca le are si ochii nu i le reflecta, atunci sunt superficiale, fara savoare. Vad oameni ce merg apasat si sigur, grabiti spre o locatie anume, dar e de-ajuns o intretaiere a privirilor ca sa le vezi agitatia mentala ce cauta repere, sau o privire-n gol, detasata de roirile din jur, o privire ce de fapt nu vede nimic, ci doar evita altele. Ochii intr-adevar sunt oglinda sufletului si din pacate, multe oglinzi sunt sparte, imaginile transformandu-se din uniforme euri, in imagini refractare ale obsesiilor fiecaruia, imagini hâde, caleidoscopice, molipsitoare. E ca si cum as sti deja ca vezi o esenta corupta, un arbore ale carui radacini se hranesc dintr-un sol compromis, un arbore ce se va usca inainte ca cineva sa-i aprecieze racoarea.
