Atunci s-a auzit strigătul acela: ciudat, slab, disperat… venit de nicăieri, din alt film. Cei care-și târau picioarele spre dormitor l-au auzit primii și s-au oprit, ciulind urechile. Abia într-un târziu l-au auzit și ceilalți, chiulangii. L-am auzit clar, toți, când l-am și văzut pe emițător: un ofițer subțire, între două vârste, care traversa platoul grăbit, șchiopătând:
– Alarmăăă! Raaadu cel frumos! se auzea din ce-n ce mai clar vocea lui, una parcă neobișnuită cu comanda – suna altfel decât vocile sparte ale ofițerilor cunoscuți.
Spre disperarea lui, îl priveam lipsiți de reacție. Cine naiba mai era și ofițerul care ne strica planurile de seară? Și ce treabă aveam noi cu Radu ăsta?
Ne-am uitat după tresele lui: era un maior, mai mic în grad ca și colonelul burtos pe care-l vedeam la Apelul general – comandantul unității. Prea puțini dintre noi, poate furierii și SSC-ii unității avuseseră de-a face cu șeful de Stat major. Habar n-aveam ce era de capul lui.
După cum n-aveam habar, deși ne găseam într-o Școală de ofițeri (chiar dacă-n rezervă), că-n fiecare Unitate Militară exista un Detașament de intervenție, format din două companii (șase plutoane), care urmau să iasă primele în caz de Alarmă de luptă. Fiindcă planurile astea erau la Secret, le știa doar șeful de Stat major, cel care prelua comanda Detașamentului: Diaconescu îl chema, maiorul Diaconescu.
Ai noștri aveau stilul lor sec; comandantul nostru de pluton, locotenent-major Ocnescu, ne scotea pe poarta unității cu cântec. Mărșăluiam târându-ne bocancii prea largi, cam 15km până la poligonul de trageri. Ne învioream abia când vedeam tabla cu IZVORUL LIPOVA – 2 km. Atunci Ocnescu striga:
– Soldat Gheorghe!
– Da, să trăiți! se prezenta acela gâfâind, cu limba scoasă de-ncântare
– Ia hai încoace, să-ți spun! Ești cercetaș… șușotea ‘lentul la urechea lui ceva, apoi îl trimitea înainte.
Gheorghe se întorcea după o vreme, iar Ocnescu-i făcea semn cu degetul spre urechea lui, să-i spună în șoaptă ce-a văzut, înainte să ne anunțe:
– Soldați, inamicul a otrăvit fântânile!
Iar noi nu puteam decât să trecem mai departe, înjurând pe inamicul care n-avea altă treabă decât să otrăvească apa minerală.
– va urma –
din romanul Revoluția trăită de O. Țâră, Alba-Iulia, 2011
