“Oamenii au nevoie de povesti”, ne spune Adrian Petru Stepan in Crepuscul. Tot el ne-a avertizat si ca Fiecare zi e uimitoare, daca plecam in cautarea magiei. Iar acum ne arata un posibil drum de urmat.
“Ca un pictor de biserici: pui si putin Rau, sa sperii mirenii, sa infiori, dar trebuie sa predomine Binele, Lumina, culoarea calda”, declara autorul intr-un interviu. Asa scrie si romanul Crepuscul, urmand o schema narativa similara primei carti: avem o povestire in rama, al carei cadru este deschis de un jurnalist.
Si cu o diferenta insa, marcand clar, de aceasta data, distinctia jurnalist – scriitor: primul “nu refuza notorietatea” si nici nu are “obligatia de a pastra vreun secret”; cu toate acestea “deontologia profesionala” il obliga sa verifice sursa. “Unui scriitor ii este permisa orice extravaganta si nu trebuie sa probeze intamplarile, fiindca literatura se prespunune ca este fictiune.”
Asa delimiteaza autorul cele doua profesiuni intru ale scrisului si ne prezinta conceptia sa despre aceasta arta. Se pune intr-un fel la adapost de orice contestatii de veridicitate sau prea multa fantezie – jurnalistul a verificat sursa, iar scriitorul poate sa imagineze orice poveste.
Nu doar cadrul este comun celor doua romane ale autorului, ci si un personaj, Zlatko: fostul soldat, ajuns mercenar, are si aici un rol in actiune, spre finalul romanului.
Zlatko devine in acest mod, la randul sau, un arhetip: soldatul mercenar cu istoriile sale razboinice care aduce cu sine violenta si actiune, intr-o desfasurare de forte oculte.
Si alte personaje arhetipale cu care ne-a obisnuit Adrian Petru Stepan ne urmeaza si acum: un preot, un judecator si o femeie misterioasa, asupra careia o mostenire arunca un destin damnat.
Preotul Emanuel, caruia i se daruieste o binecuvantare – “usurinta de a ma adapta mereu, de a simti bucurie in cele mai neinsemnate lucruri…” – ne conduce in temnitele comuniste in Tunis si la Roma.
Judecatorul Adrian este carausul unui manuscris care il poarta dintr-un aparent linistit oras transilvan, catre o cosmopolita Timisoara, tot in drum spre Roma.
Femeia, Anna Tirier, este arhetipul misterului feminin: scrie la randul ei un roman, avem ocazia sa citim capitole inserate in naratiune, si este mostenitoarea unui castel din Transilvania, bantuit de un secret de sute de ani. Cu ea ajungem din Strasbourg, via Transilvania, tot la Roma.
Este interesant cum toate drumurile duc la Roma, desi cadrul spatial al romanului gliseaza mult si tot timpul: din Tunis, Siria, in Transilvania, pe coasta vestica a Irlandei, in Timisoara.
Pe acelasi tipar narativ glisant ne incadram si cand ne referim la timp: de la ultimii alchimisti la o pagina web, Istoria, trecand prin anul 1942, in plina ocupatie nazista. Ramanand mereu sub aceeasi presiune a unor opresori contemporani: de aceasta data exercitata de agenti ai serviciilor secrete.
Tocmai aceasta ultima tusa duce scrierea lui Adrian Petru Stepan catre un roman comercial, care iti deschide apetitul de citit, oferindu-ti cu fiecare pagina o alta experienta, o noua intriga.
Cadrul in care se vor desfasura toate naratiunile din roman este simplu: judecatorul primeste de la un preot un plic cu acte (printre care se afla si un manuscris), pe care trebuie sa-l predea Annei Tirier. Manuscrisul este purtatorul unui secret milenar si devine (in sine) simbolul cautarii adevarului despre existenta acestei lumi.
Ne ajung din urma un roman de week-end usor romantios (judecatorul are o idila cu Anna), un roman politist si un potential film de actiune.
Asa cum crepusculul este fenomenul de crestere rapida a luminii, dimineata, inainte de rasaritul soarelui si, totodata, de scadere treptata a luminii, seara, dupa apusul soarelui, la fel si romanul lui Adrian Petru Stepan ne aduce o crestere a intelegerii unor fenomene din jurul nostru, dar ne si arata ca unele secrete ale filosofiei, care tin de intemeierea acestei lumi, sunt greu de patruns. De aceea, lumina adevarului despre lume scade.
