[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]C[/mkdf_dropcaps]e pot avea in comun un matematician stralucit si o menajera care nu si-a terminat liceul, pentru ca a ramas insarcinata? Aparent nimic. Cel putin din punct de vedere intelectual. Si totusi ajunge sa ii lege o afectiune mai presus de cuvinte.
Profesorul este un sexagenar care, in urma unui accident, are un reset al memoriei de scurta durata la fiecare 80 de minute. Memoria de lunga durata in schimb, cunostintele si viata dinainte de accident, sunt neatinse. Astfel incat isi petrece majoritatea timpului in singuratate, rezolvand problemele propuse cititorilor unei reviste de matematica.
In magia cifrelor isi regaseste linistea si siguranta, atunci cand nu poate face fata realitatii. Si sunt multe, prea multe lucruri simple pe care aceasta minte stralucita nu le poate rezolva. De la gasirea locului in care isi tine ramele de ras, pana la recunoasterea femeii care are grija de el in fiecare zi. Solutia? Are prinse, de costumul pe care il imbraca si citeste in fiecare dimineata, bucatele de hartie cu informatiile cele mai importante.
La inceput, pe una dintre ele apare un desen stangaci, menajera. Apoi si un simbol matematic, radical-ul, care il desemneaza pe fiul ei. Copilul este liantul care sedimenteaza relatia celor doi adulti. Din momentul in care afla de existenta lui, profesorul ii solicita prezenta si il trateaza cu afectiune, rabdare si grija, ca pe singura minune din lumea reala care il poate atinge si ii poate capta interesul. Iar copilul, dovedind o maturitate cu mult peste cei 10 ani ai sai, il protejeaza, il respecta si il iubeste la randul sau pe neobisnuitul personaj.
Mama ii este recunoscatoare noii prezente protectoare din viata fiului ei, cei trei ajungand sa formeze, desi numai la nivel sufletesc, o mica familie. Lumile lor, atat de diferite, aparent incongruente, se intrepatrund si se imbogatesc.
Copilul primeste afectiune si indrumarea unui profesor care ii preda, prin si cu ajutorul matematicii, lectii de viata importante.
Menajera, pierduta intre grijile financiare si treburile zilnice, descopera poezia numerelor prime si eleganta formulelor matematice. Mama care isi creste singura copilul gaseste un sprijin in dezvoltarea lui.
Profesorul redescopera conexiunea umana si frumusetea lucrurilor simple: imbratisarea unui copil, indemanarea mainilor unei femei care pregateste cina. Iar pe costumul-memorie ramane o notita care, fara a mai fi obiectiv necesara (intamplarea la care se referea trecuse), are o semnificatie mult mai importanta si induiosatoare: incearca sa pastreze mereu in prezent un moment sufletesc: „Sa-i multumesti lui radical pentru prajitura”.
____________________________________________________________________________________________________________
Am regasit in Profesorul si menajera rafinamentul si delicatetea exprimarii sentimentelor care m-au impresionat atat de mult in Vreme ciudata la Tokio. Ambele povesti au o incarcatura emotionala pregnanta, dar care este exprimata atat de frumos si atat de firesc, atat de… pur, incat nu numai ca nu am putut sa le acuz de sentimentalism ieftin, ci le-am citit chiar cu… sfiala, ca martora indiscreta a unei intimitati ce nu-mi apartine.
Pentru ca, fara sa fie dezvaluite concret, sentimentele personajelor transpar ca si cum nu ar putea face altfel. Nu ti se atrage atentia asupra lor, dar le simti dincolo de cuvinte. Si, in timp ce citeam, asa de tare mi-am dorit sa putem avea cu totii suflete… japoneze.
