De sarbatori m-am trezit prinsa intr-o discutie prilejuita de povesti si asa zisa lor violenta care ar putea distruge pisicul fragil al copiilor. S-au format doua tabere, fiecare din ele foarte sigura de pozitia ei. O tabara milita pentru povesti dulci, calde, blande, in care nu exista confruntari directe. O alta era pentru povestile clasice. Copiii mei sunt mari, asa ca eu am fost din start exclusa din discutie, eram „expirata”. Asa ca am sa ma folosesc acum de acest prilej pentru a-mi exprima parerea. Nu radeti, opere mai demne s-au nascut din frustrare, ea e prietenul cel mai bun al scriitorului. Il sfrijeleste si-l coboara in adancuri, din moment ce la suprafata oricum nu e nevoie de el.
Imi inghit aici refularile, si trec la disecat povesti antice.
Cum ar fi, sa zicem, Capra cu trei iezi. Cata violenta, nu-i asa? Lupul care-i hacuie pe iedutii caprei, apoi le mai pune si capetele in tarusi si biata capra, ce face? Ii face sarmale. Cum poate dormi copilul, bietul de el, cu imaginea capetelor infipte in pari?
Sau sa trecem la Scufita Rosie. Cum sa o manance lupul pe bunica? Cum o sa mai doarma copilul inchipuindu-si-o pe mamaie a lui rezidenta in burta lupului? Mai ales ca nu e niciun vanator pe scara blocului.
Trecem la Cenusareasa. Cum sa acceptam noi sa le spunem copiilor ca exista o lume a batjocurii? O lume a inechitatii, o lume in care cei bogati profita de cei saraci? Unde s-a mai pomenit asa. Unde s-a mai pomenit ca fetele sa-si taie diverse parti anatomice doar ca sa se potriveasca unui obiect, fie el pantofior, rochita…
Ma opresc, ati inteles ideea, ca altfel nu citeati Raftul cu Idei.
Cum pot copiii dormi dupa astfel de povesti? Dorm si ei, cum dormeam si noi, linistiti ca traiesc intr-o lume in care binele e bine, raul e rau, lupta e lupta, si binele invinge. Mereu. Pina la capat, binele triumfa. Asta este tot ce trebuie un copil sa stie. Ca binele triumfa si ca raul este identificabil. Si asta este foarte important. In povestile clasice, raul este usor identificabil. Ceea ce din pacate, lipseste din povestile „moderne”.
Atat de mult incercam sa ascundem de copiii nostri realitatea, s-o cosmetizam, s-o prezentam ca fiind roz bonbon. Iar la final ne trimitem copiii la scoala si ei au de facut compuneri cu tema „refugiati”. Identifica personajul negativ daca poti.
Cred ca asta este de fapt semnul sub care traim. Semnul vremurilor noastre. Confuzia dintre bine si rau. Incercam sa salvam animale si trecem nepasatori pe langa oameni care mor. Luptam impotriva poluarii dar conducem „sufragerii pe roti”. Consideram batranetea un handicap si credinta un semn de retardare.
Cred ca nevoia de poveste, indiferent daca e o poveste pentru cinci ani, sau cinzeci de ani, este aceea de a avea un personaj negativ puternic, usor de identificat si urmarit, si care la final este infrant. Ideea de happy end nu e americana, cum s-ar crede. Ei doar au numit-o. Cei care au aruncat-o pe masa culturii universale au fost grecii, cu al lor catharsis. Momentul acela de eliberare. De gratie. Momentul cand afli ca diagnosticul a fost gresit si tot ceea ce ai e o banala raceala.
Povestea ne aduce acest minunat rasuflu de usurare. Sa nu o privam de asta, si sa nu transformam rasuflarea usurata in fasaiala chic. E pacat. Copiii nostri merita de la noi sa le punem in desaga, timp de cel putin sapte ani, ideea ca binele invinge.
Avand in vedere ca e inceput de an, va doresc un an de poveste! Si cind spun asta, va ganditi la lucruri bune, nu-i asa? Bine faceti! La multi ani!
________________________________
sursa cover photo: www.abebooks.com
