Imparatii Cosa si Hondrari
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]E[/mkdf_dropcaps]i bine, nu. Nu mai cumpar si nu mai citesc si a doua carte, aparuta deja in librarii, din ceva ce se anunta o trilogie! (Doamne apara-ma!) sub numele de Poker si e semnata de Bogdan Cosa, tanar scriitor premiat pentru debut de editura Cartea Romaneasca, acu’ vreun an-doi. Am citit-o pe prima. Mi-ajunge. Am dat bani pe ea si, prin urmare, nu datorez nimanui sa o pastrez. O voi folosi sa fac avioane de hartie din paginile ei. Si le voi arunca intr-o prapastie, sa nu cumva sa faca si altcuiva buba la cap cum mi-au facut mie. Am cumparat-o din curiozitate, pe o filiera personala. Cosa era un cunoscut al unui cunoscut, al unui cunoscut, al unui cunoscut. Habar n-am avut de elogiile aduse de cei legitimati, scoliti, docti in domeniu. Eu, naiva, am dat banii. Si mai grav, am citit-o cap coada. Pentru ca odata ce incepi, trebuie sa vezi cum se termina orice tampenie, ca sa stii despre ce vorbesti. N-as mai stii. Daca asta e douamiismul, daca asta e douamiismul romanesc, spalati-va, voi astia cu premiile, cu el pe creier. Desi, tare am o banuiala ca nimeni nu-l citeste cu adevarat pe Cosa. Nici macar Marin Malaicu-Hondrari, care scrie pe coperta spate a cartii a doua “Bogdan Co?a are ceea ce au foarte pu?ini autori români contemporani: stil”
Am mai auzit asta. Tot ce n-are cap si coada, e tras de par, e martian, e fortat inteligent si infantil, se numeste stil. E si stilul lui Hondrari din Lunestistul, alt mare hit literar recent. Ce sa zicem atunci de Apropierea lui Hondrari? Ca n-are stil? Probabil asa crede chiar autorul cata vreme si-a ajustat cartea a doua “stilului”.
Eu am cumparat vreo 20 de volume din Apropierea si le-am impartit tuturor celor apropiati. Ba chiar l-am oprit pe strada pe Hondrari, ca-mi venea sa-l pup, de drag ce-mi era, si i-am urat timid sanatate (stiti cat de greu e sa faci asta?) Mi s-a parut ca, datorita cartii lui Hondrari, literatura romaneasca contemporana traieste din nou, pentru prima data de la Mircea Cartarescu incoace. Ei, traieste… A murit de mana unui Lunetist care citeste mizerii ca Poker si le recomanda pentru stil. Sanatate la cap trebuia sa-i urez atunci.
Bine, sa zicem ca n-am eu habar de nimic.
Luati voi de cititi Black Glass, dupa Poker. Adanc titlu. Eu una, zic pas.
Si, cand cititi, aduceti-va aminte cum era povestea aia in care un copil se mira ca toata lumea aplauda iar “imparatul e dezbracat”.
