Sambata, 7 iunie 2014, in gradina de vara a Parcului Herastrau din Bucuresti, s-a desfasurat festivalul Piano Marathon. Nu va pot descrie entuziasmul ce m-a napadit cand am aflat de acest eveniment. La acel moment, nimic nu prevestea ce avea sa urmeze, interfata paginii web a festivalului era mai mult decat incantatoare, ba de-a dreptul promitatoare. Pianul imi este foarte drag, l-am studiat intensiv timp de 8 ani de zile, dupa care am continuat sa cant pentru sufletul meu.
Asadar, m-am imbracat si accesorizat corespunzator unui asemenea eveniment si am pornit spre Herastrau. Intrucat in aceeasi zi am avut de indeplinit ceva sarcini familiale, in afara Bucurestiului (o distanta de 100 km) si m-am intors in capitala la ora 16.50 (evenimentul trebuia sa inceapa la ora 18.00) nu am apucat sa-mi aranjez parul intr-o maniera eleganta si tot drumul spre parc mi-am reprosat in gand acest aspect, deoarece consider ca respectul fata de artisti se reflecta si in tinuta pe care o adopti in fata lor. Si consider ca aceste rigori se aplica si atunci cand mergem la teatru, unde nu trebuie sa mancam chips-uri sau floricele, dar asta este o alta problema pe care o s-o dezbatem cu alta ocazie.
Deci, dichisita nevoie mare si entuziasmata tare ajung, alaturi de sotul meu si inca un cuplu de prieteni, in Herastrau. Ar fi trebuit sa-mi pun un semn de mirare inca de cand am observat ca nu exista indicatoare catre festival, dar eram prea grabita ca sa mai iau in seama detaliile, caci era deja ora 18.15 si ma mustram din nou c-o sa pierd inceputul programului. Asa ca mare mi-a fost mirarea cand am descoperit ca nici macar nu incepuse partea a treia a festivalului, singura pentru care luasem bilete, dar si mai mare cand am observat ca din cele 2.500 de locuri disponibile erau ocupate maxim…30 de locuri!!! Da, doar 30 si nu exagerez cu nimic…
M-am simtit rusinata de parca eu as fi fost responsabila de proasta organizare pentru simplul fapt ca stiu cata munca e in spatele unei interpretari impecabile a unei partituri, iar pianistii (de talie internationala) au acceptat sa-si aduca contributia pro bono la un eveniment ce se vroia a fi caritabil. Festivalul a celebrat Ziua Nationala a Adoptiei, precum si spiritual adoptiei promovat de organizatie “Ador Copiii”, dorind sa atraga atentia asupra dreptului copiilor parasiti la o familie permanenta. Nu-l pot denumi caritabil atata timp cat nu si-a indeplinit target-ul.
Acela a fost momentul in care am simtit ca realismul magic imi joaca o festa. Dezamagirile au continuat: programul se schimbase. Programul initial, cel facut public o data cu promovarea evenimentului, continea partituri accesibile publicului larg.Nu inteleg ce rationament au urmat organizatorii sau chiar pianistii cand au schimbat programul, alegand partituri grele si pentru o ureche cunoscatoare. Dupa un inceput mai mult decat agreabil, s-a trecut la partituri dramatice, apasatoare, in total dezacord cu placuta seara de vara.
Trecand peste acest aspect, contracarat de interpretarile fara cusur, dezamagirea majora a venit din partea prezentatoarei evenimentului, fosta membra a “Scolii Vedetelor”, Nadine. Pe langa faptul ca le-a pocit numele pianistilor de alta nationalitate decat cea romana, a mai incurcat pe ici pe colo numele partiturilor si i-au mai scapat si cateva greseli gramaticale. Despre atitudine nici nu vreau sa mai comentez…oricum nici cu privire la acest aspect n-am inteles alegerea organizatorilor.
DAR, trecand peste toate, lipsa de promovare nu le poate fi iertata si este pacat ca pianistii internationali vor pleca de aici cu o asemenea carte de vizita a Romaniei. Sper din tot sufletul sa se mai tina acest festival, sa nu se mai repete multiplele greseli de anul acesta, iar cronica unei morti neanuntate sa ramana in urma…
