Pe patul de moarte, de William Faulkner

Recenzie carte: Pe patul de moarte, de William Faulkner

   William Faulkner nu este un scriitor ușor de citit. Asta nu înseamnă însă că nu merită încercat, pentru că, odată dus până la capăt, misterele încep să se elucideze.

   Pe patul de moarte a ajuns la mine în urma recomandării făcute de Andrei Crăciun (jurnalist) pe pagina lui de Facebook. Ceva m-a atras foarte tare în descrierea pe care a făcut-o, poate și titlul cărții în sine, dar cert este că am trecut-o pe listă.

   Citind-o, îmi dădeam seama că totul poate fi luat drept o metaforă, sensurile acțiunilor și ale cuvintelor rostite de personaje fiind unele profunde. Nu este ușor de pătruns în adâncurile cărții, tocmai pentru că personajele care povestesc sunt niște oameni simpli, fără educație și, în primă instanță, ce se petrecere cu ei pare redundant, iar vorbele lor – nesemnificative. La o privire mai atentă, ne dăm seama că este vorba de mai mult de atât.

   În primul rând, trebuie menționat faptul că nu avem un narator omniprezent și omniscient, ci mai mulți naratori, fiecare dintre ei preluând firul povestirii și personalizând felul în care aceasta este prezentată. Avem, așadar, naratori diferiți, deci și perspective diferite, ceea ce face lucurile și mai interesante. Cartea este structurată sub forma monologurilor interioare ale acestor personaje, fiecare cu o altă personalitate și mod de exprimare; în felul acesta, suntem în siguranță, în sensul că nu avem cum să confundăm naratorii între ei, ba chiar ne putem imagina cu ușurință chipul fiecăruia și să-i auzim vocea de undeva, din depărtări, cu tot cu inflexiuni și emoții.

   Titlul cărții (care, în engleză, îmi pare a fi chiar mai sugestiv – ,,As I lay dying”), reflectă atmosfera de început a romanului: o avem pe Addie Bundren, mamă a cinci copii și soție, lovită de boală și aflată în ultimele momente de viață. ,,Hotărâtă” să nu moară până ce sicriul (pe care îl construiește unul dintre copiii ei) nu este gata, Addie îi privește pe toți absentă, de ,,pe patul de moarte”; soțul ei, Anse, mi-a amintit, citind primele câteva pagini, de figura lui Ilie Moromete (,,Moromeții”) prin felul său de a fi, care se dorea autoritar, dar și prin modul calm și ferm în care mi-am imaginat că vorbește. În final însă, mi se va dovedi că Ilie Moromete îi este superior lui Anse, care apare ca simbol al ipocriziei, al egoismului și al profanării.

   Cei cinci copii (dintre care doar patru ai lui Anse) sunt, așa cum spuneam, foarte diferiți, dar se observă faptul că Faulkner nu le-a construit personalitățile la întâmplare; avem contradicția dintre Jewel (bastardul) și Darl (cel care părea să fie cel mai simțitor față de moartea mamei), o contradicție care formează, de fapt, o simetrie, cei doi fiind adesea puși în situația de a coopera, prin complerea unuia de către celălalt. Cash este fiul cel mare și, poate, și cel mai responsabil, el fiind cel căruia, nu întâmplător, îi revine sarcina de a construi sicriul lui Addie. Mai rămân Vardamaan, mezinul familiei – care pare foarte marcat de moartea mamei, dar ale cărui monologuri devin ușor incoerente, dar totuși, simbolice – și Dewey Dell, singura fată, care, pe lângă evenimentul major al morții, se va confrunta și cu o serie de alte probleme personale, așa cum aflăm, sacadat, din monologurile ei sau alte altor personaje cu care interacționează.

   După moartea lui Addie, totul se petrecere pe drumul spre localitatea ei de baștină, unde urmează să fie înmormântată, așa cum și-a dorit. Este un fel de traseu ritualic, prin care cel decedat este ,,petrecut”, dar caracterul sacru dispare în totalitate și asistăm, mai degrabă, la o profanare, pentru că nimeni nu pare să acorde o reală importanță acestor lucruri, ci par să le facă, pur și simplu, ca pe o îndatorire. Așa se face că trupul neînsuflețit al lui Addie Bundren va fi plimbat timp de nouă zile pe drumul până la Jefferson, perioadă în care se întâmplă diverse lucruri periculoase pentru toți participanții (de exemplu, traversarea unui râu al cărui pod fusese distrus sau chiar un incendiu). Este de reținut îndârjirea lui Anse în ceea ce privește obiectivul propus, pentru a-i respecta defunctei un soi de ultimă dorință, în ciuda tuturor inconvenientelor; el afirmă adesea că ea asta și-a dorit și nici nu se gândește să facă altfel (uneori, spre disperarea celorlalți).

   Această atitudine a lui, care poate însemna loialitate față de femeia care i-a fost soție, este în contradicție cu ,,planurile” lui de viitor – să-și pună dinți noi: ,,Da-acu poa’ să-mi pui dinții ăia. Asta va să fie o alinare. Va să fie.” Iată deci care este alinarea de care Anse are nevoie după moartea soției.

   Un alt aspect interesant este că o avem prezentă și pe Addie, printr-un monolog plasat la mijlocul romanului (deci, cumva, post-mortem). Acest monolog al ei, singurul, de altfel, poate fi văzut ca o cheie de înțelegere a operei lui Faulkner, pentru că putem lua în considerare și ,,mărturia” personajului în jurul căruia este formulat însuși titlul cărții. Frumusețea vine din faptul că cititorii nu știu nimic despre Addie până la momentul monologului său, în afară de câteva cuvinte pe care Anse le spune despre sine atunci când povestește cum a început boala ei.

   Astfel, din monologul lui Addie vor reieși la suprafață adevăruri tulburătoare, cum ar fi faptul că ea nu fusese neapărat fericită cu Anse și nici nu își dorise neapărat cinci copii. Mi-a plăcut o frază atribuită lui Addie, care poate să reflecte și percepția ei asupra vieții: ,,Mi-aduc bine aminte cum tata zicea că rostul vieții era să te deprindă să stai mort vreme îndelungată.”

   Imaginea de ansamblu asupra celor petrecute în romanul Pe patul de moarte poate fi considerată tragicomică, pentru că avem, pe de o parte, tragedia morții, în jurul căreia se adună întreaga familie, iar pe de altă parte, îl vedem pe fiecare preocupat de ale lui, respectând dorința decedatei în mod mecanic, fără să o plângă sau să o comemoreze în vreun fel; totuși, asta nu înseamnă neapărat că niciunul dintre ei nu o iubește, ci, pur și simplu, aceasta este forma lor de manifestare în fața morții.