[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]D[/mkdf_dropcaps]e multe ori, labirintul pe care trebuie sa il parcurgem e constituit din propriile noastre experiente si singurele care ne pot ghida spre iesire sunt cuvintele. Mihail Siskin creeaza o extraordinara alegorie a calatoriei personale pe care fiecare individ o intreprinde, servindu-se pentru aceasta de exemplele unor calatorii fizice determinate de cataclismele social-politice.
Părul Venerei este o scriere eterogena care se constituie insa intr-un tot unitar gratie acelorasi intrebari si cautari prezente in fiecare gen narativ abordat. Ne intalnim, astfel, cu interviuri-interogatorii luate refugiatilor care cauta azil in Europa Occidentala, cu jurnalul unei rusoaice care viseaza doar sa iubeasca si sa ajunga pe marile scene, cu scrisori adresate lui Nabucodonosaurus, regele unui imperiu minuscul, si cu lecturi despre istoria persilor.
Insusi titlul romanului sustine dezlegarea talcului povestilor spuse de diversii naratori. Părul Venerei sau părul-fetei este o planta ornamentala care isi trage numele din legenda ce povesteste cum Venus, iesind din mare, isi revarsa pe umeri parul inca umed. Prezenta plantei in diferite zone geografice da nastere mai multor legende, devenind simbol al iubirii sau al Fecioarei Maria in cultura ortodoxa. Universalitatea acestei plante sprijina ideea de totalitate a cartii in care lectorul este purtat prin toata lumea: Deasupra capului meu e harta lumii. E toata impunsa de ace cu gamalii multicolore. Cele negre sunt infipte in Africa, cele galbene ies din Asia. Gamaliile albe sunt Balcanii, Bielorusia, Ucraina, Moldova, Rusia, Caucaz. Dupa acest interviu o sa mai apara una. Acupunctura.[1]
Peter, ofiterul care decide soarta refugiatilor sositi in Elvetia si talmaciul sau, au rolul de a obtine povesti valabile, povesti suficient de tragice incat sa salveze vieti. De la intrebari simple prin care se cer datele refugiatilor, traducatorul-narator trece la intrebari mai complexe prin care incearca sa le dezlege limbile celor pripasiti, ajungand chiar sa completeze el insusi evenimentele si sa incerce sa inteleaga trairile acestora. Refugiatii nu au nume, ci se identifica si se legitimeaza cu povestile lor. Sirul “Intrebare – Raspuns, Intrebare – Raspuns, Intrebare – Raspuns” – devine un fel de descantec trebuincios, iar cadenta lui ii determina pe refugiati sa povesteasca si ceea ce nu s-a intamplat.
Ce sa va spun despre imperiul nostru? Taram al fagaduintei, ospitalier pana la nori […]. Dupa numarul de tantari pe trupuri de locuitori in nopti de insomnie, nu are egal. Pe palisade alearga veverite.[2] Asa descrie talmaciul propria realitate, extrapoland mereu lecturile sale (razboaiele antice, iubirea dintre Daphne si Chloe, Tristan si Isolda) cu traiul zilnic in care el este stapanul unui regat, chiar daca acesta este un apartament intunecat si saracacios.
Epocile si vocile narative se imbina, uneori confuzandu-l pe cititor, dar la finalul romanului intelegem ca mesajul este unul singur: cuvintele sunt nemuritoare, iar povestile pot oferi importanta celor mai nesemnificative lucruri.
Trecerea de la un plan temporal la altul se face uneori brusc, alteori treptat, cu elemente de legatura. Jurnalul computerizat al Isoldei moderne care calatoreste impreuna cu talmaciul la Roma se intrerupe de-odata, iar locul ii este luat de jurnalul Isabellei, o adolescenta care isi noteaza iubirile inmugurite si evolutia sa si a familei pe fondul Primului Razboi Mondial.
Credinta ca iesirea din labirintul existentei se poate realiza numai cu ajutorul cuvintelor care fie ne indruma, fie ne tin de urat si ne indeamna sa traim, razbate din fiecare pagina a cartii.
Intrebare: Dar daca pe ultima pagina punctul e deja pus, deci nu se mai poate schimba nimic? Iar daca vrei sa intreprinzi ceva in viata? Sa readuci pe cineva? Sa termini de iubit?
Raspuns: Dimpotriva, in orice clipa se poate schimba pana si ce a fost deja. Fiecare om trait de tine schimba tot ce a fost inainte. Semnele intrebarii si al exclamarii au forta de a schimba si fraza si soarta. Trecutul este ceea ce este deja cunoscut, dar se va schimba daca traiesti pana la ultima pagina.[3]
[1] Siskin, M., Parul Venerei, (2013), Ed. Curtea Veche, Bucuresti, p. 13
[2] Siskin, M., Parul Venerei, (2013), Ed. Curtea Veche, Bucuresti, p. 15
[3] Idem., p. 410
