[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]F[/mkdf_dropcaps]ara a fi o mare pasionata de istorie si desi s-au scris (si am citit) destule despre exodul europenilor spre America, acest fenomen, cu toate implicatiile lui ideatice si sociale, continua sa ma fascineze. Si va ramane probabil pentru mine un subiect singular, cel putin pana cand ne vom muta, cu tam-tam, catel si purcel, pe alte planete.
Desigur, si astazi multi (conationali) cocheteaza cu ideea emigrarii, dar misterul, in epoca internetului si a mobilitatii relativ facile, a fost spulberat. Oriunde ne-am dori sa mergem, stim in mare masura la ce ne putem astepta.
America insa, pe atunci, era o necunoscuta, un vis, un ideal. Un adevarat Pamant al Fagaduintei, fara conotatii religioase, dar impregnat de speranta unei vieti noi, mai bune, sau poate doar… altfel. Speranta si dorinta unui nou inceput.
Informatiile “de incredere” si “din surse sigure” erau putine, dar compensate din belsug la nivel de propaganda. Incepand de la “menestreii” care mergeau din loc in loc, povestind si incurajand oamenii sa plece, continuand cu pamfeletele si chiar cantecele despre paradisul american. Vrajiti de “cantecul sirenei”, destui se lasau convinsi – dar atat calatoria, cat si conditiile de viata si de munca ale viitorilor americani se dovedeau in realitate foarte dure.
Desi fictiune, cartea Paradisul este in America se bazeaza pe date reale si documente istorice. Noutatea si ineditul ei constau, pentru mine, in faptul ca a fost scrisa din perspectiva unui copil. Si mai mult decat atat, a unui copil… roman. Johann este un pui de sas din Transilvania, incurajat de invatatoare si familie sa-si scrie “memoriile”, pentru a nu uita niciodata experienta emigrarii in America.
Stilul este unul simplu, fara subtilitati, stilul unui copil care a primit ca tema compunerea cu titlul: Cum am emigrat in America. Cu un vocabular si o capacitate de analiza limitate, el nu cauta cuvinte frumoase, nu divagheaza, se straduieste doar sa redea faptele asa cum le-a observat, fara sa-si faca griji cu privire la modul in care i-ar putea fi interpretate cuvintele, dincolo de rama: “asta mi s-a cerut sa scriu”.
Ramane la latitudinea noastra sa descoperim ce se ascunde in spatele povestii lui. Sa identificam situatia sociala, “drama emigrantilor”, mecanismele prin care atat copilul, cat si restul familiei, fac fata acestei schimbari de amploare din viata lor.
Am apreciat atat realismul si plauzibilitatea povestii, cat si detaliile, dar mai ales modul in care autoarea a reusit sa se transpuna si sa scrie din perspectiva unui copil, cu mijloacele si aparenta lipsa de profunzime a interpretarii unui copil.
Johann sesizeaza lipsurile si dificultatile prin care trece familia, incertitudinea, rautatea copiilor sau ironia adultilor – legata mai ales de faptul ca majoritatea barbatilor deja plecati in America nu si-au mai chemat si familiile. Nu se lasa insa doborat, ci gaseste o solutie pe masura candorii specifice varstei: imaginatia. Plasandu-se in rolul Salvatorului, el ii elibereaza pe barbatii plecati de acasa “din mainile indienilor”, astfel incat sa isi poata chema familiile care ii asteapta peste ocean, gaseste o “comoara” in tren sau este adoptat de o doamna bogata, pentru a-i da mamei banii de care are nevoie.
Dincolo de imaginatia lui, realitatea este insa una dura. Familia plateste cu “pretul sangelui” intrarea in “Paradis”, iar ruperea de trecut, de modul de viata cunoscut nu este nici ea deloc usoara. Visul familiei stramutate devine sa aiba propria ferma – sa fie un mod de reintoarcere la origini?. Iar dorul de casa se potoleste cu preparate culinare si obiceiuri traditionale, primul Craciun american ramanand de fapt unul… romanesc:
Inainte de Craciun am taiat un porc. (…) Mama a topit o bucata proaspata de slanina, asa ca aveam destule jumari si untura. Mirosea tare de tot a Transilvania in casa noastra din Dennick Avenue si noi eram in culmea fericirii.
In seara de Craciun ne-am permis un ospat ca pe vremuri: carnati prajiti cu varza murata si mamaliga si ca desert prune uscate. (…)
Pe la ora 11, tata si-a adus vioara lui veche, care emigrase impreuna cu el si la care nu mai cantase demult si a acordat-o. Noi toti taceam malc si asteptam sa ne cante.Mainile grosolane ale tatei, care lucra in otelarie si construise o sura, scoteau sunete minunate din coardele viorii. O, brad frumos si Noapte de vis erau cantece de care uitasem ca le stiam candva.
La miezul noptii am mancat prajituri si am baut ceai. Mama facuse biscuiti, chec marmorat, cozonac cu nuca si prajitura Linzer si in toata casa mirosea a vanilie si scortisoara.
_________________________________________________
Multumiri pentru lectura Editurii NICULESCU. Cartea poate fi comandata aici.
