Orchestra Titanic – un titlu ce trimite cu gandul la sacrificiul dezinteresat al artistului in fata mortii. Iluzia vietii care transpare din piesa lui Hristo Boicev isi gaseste locul pe scena Teatrului National si urmareste spectatorul chiar si dupa tragerea cortinei. Regizorul Felix Alexa dirijeaza impecabil Orchestra Titanic, iar la finalul spectacolului aplauzele sunt daruite atat artistilor, cat si adevarurilor spuse fara menajamente de catre personajele garii parasite.
Lumea intreaga e o gara. – iar noi, in loc sa traim, asteptam sa traim.
Cele patru personaje, fiecare cu cate o poveste in spate, poveste care a dus parca inevitabil la traiul printre cartoane si sticle de bautura, Luko (Mihai Constantin), Meto (Mihai Calin), Doko (Richard Bovnoczki) si Liubka (Tania Popa) sunt uniti intr-un purgatoriu existential incercand, cu totii, sa reziste cum pot pana in momentul “Marii treceri”. O trecere pe care o asteapta sistematic si ritualic; o trecere ce poate fi realizata doar prin oprirea unui tren in gara paraginita. Pentru momentul sacru cei patru fac repetitii, pun in scena o retea de actiuni menite sa ii urce in tren si sa le asigure provizii. In inocenta si in disperarea lor, Luko, Meto, Doko si Liubka iau cate un geamantan, isi netezesc hainele ponosite, isi pun zambetul amar, fortat pe fata si se posteaza ca un pluton de-a lungul caii ferate. Dezamagirea provocata de trenul care niciodata nu opreste devine o obisnuinta, iar cand momentul mult-asteptat soseste, angoasa si frica fac loc fericirii.
Rutina zilelor posomorate e intrerupta intr-o zi de sosirea intempestiva a unui personaj invaluit in mister care destabilizeaza ordinea micii societatii. Prezenta lui Harry (Claudiu Bleont) inseamna punerea la indoiala a vietii insesi.
Viata este vis, dar visul nu este viata, e refrenul care parcurge piesa de la inceput pana la caderea cortinei.
Chiar aparitia magicianului Harry e pusa sub semnul intrebarii, iar actiunile sale pot fi doar raspunsuri ale constiintelor frematate si obosite ale personajelor. Teme ca evadarea, viata, moartea sunt tratate cu seriozitate si umor deopotriva, iar la final, cand insusi spectatorul se intreaba ce este si ce nu este real, nu sentimentul singuratatii este cel care persista, ci gandul ca nu evadand vom fi fericiti, ci traind in mijlocul a tot ceea ce ne este familiar.
Cu un titlu ce face aluzie la orchestra care nu a incetat sa cante chiar cand Titanicul se scufunda, ducand cu el mii de vieti, piesa lui Hristo Boicev aduce un elogiu vietii.
