OCTAV – povestea unui film

Cronică film: OCTAV (2017)

[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]T[/mkdf_dropcaps]rebuie sa spun sincer ca imi era dor de un film romanesc. Dar ceva ne-tragic,ne-tipator, ne-gandit pana la ultimul impact media. Ceva natural, poate? Ceva sincer, cursiv, care sa induca starea de melancolie si bine ca senzatia aia faina cand bei ceva cald intr-o zi friguroasa. Si te simti dulce-patruns de o stare care te face sa imbratisezi tandru cu palmele cana cu minunatul elixir. Oricare ar fi el.

   Octav e cuminte in povestea lui. E omul ajuns la varsta senectutii ce porneste pe un drum care cuprinde stari, trairi, senzatii, mirosuri, imagini. Un fel de reintoarcere la inceputuri, in punctul zero al fiintei umane: copilaria. Si nu oriunde, ci chiar in casa copilariei, acolo unde totul se pastreaza viu si nealterat, la fel ca la inceput.

   Filmul prezinta la inceput un Octav istovit de anii incercarii de a-si revendica casa copilariei, in fapt un conac de tara cu istorie, dezvaluind, mai apoi, un personaj matur speriat de perspectiva reintoarcerii acasa. Totul se indulceste odata cu revederea fostului prieten din copilarie, Spirache, ramas fidel conacului si fostului prieten.

   Emotia filmului se invarte in jurul ideii de acasa, punct central si vital pentru copilul Octav si ai sai prieteni, pentru Octav si Ana copii, pentru Octav – fiul ce lupta cu durerea mortii premature a mamei, Octav – primul nascut ce trebuie sa inteleaga viata ca pe o partitura, asa cum ii este explicata de tata.

   Personajul Octav fascineaza inca de la inceput. E un matur usor infricosat de propriile amintiri, care isi regaseste copilul interior alaturi de Spirache (zis Spiridus) printr-o intrecere cu trenulete, e veselia jocului cu Ana, descifrarea copacului singuratic pictat de mama, micile rautati de la masa de seara, este durerea pierderii bruste a mamei. Si toate astea redate minunat de fondul muzical, de cadre bruste si neasteptate, de un suspans in crestere si suspendat la timpul potrivit, totul inlantuit frumos, aleatoriu sau cursiv in incercarea, reusita, zic eu, de a releva un Octav matur, dar nu blazat. Mai degraba un Octav intelept, cald, bun, impacat cu el insusi si cu amintirile sale.

   Un Octav care intelege ca vanzarea conacului trebuie facuta cu judecata, o data cu grija pentru viitorii proprietari – o familie tanara cu copii, ce va avea grija de conac, spune el, si a doua oara cu grija fata de Spirache, bunul si vechiul sau prieten. Un Octav ce isi cauta trecutul intr-o casa a copilariei doar pentru a putea da mai departe.

   Filmul merita vazut. Dar intr-un anumit fel: fara prejudecati, fara idei preconcepute, fara egoism si egocentrism specifice epocii contemporane, fara ambitii ametitoare fata de Ce a vrut sa zica….E un film de vita veche, cu parfum de epoca, despre oameni si locuri dragi si impactul lor in sufletul copilului, despre amprenta unui loc in suflet, despre uitatul sens al bunului-simt. Nu are sange, victime, ura, razbunare, urlete sau arme, nimic din obisnuitul filmelor, in general. In schimb are ceva mult mai rar intalnit: traire si emotie.

   Si cel mai important: speranta. Speranta lui Octav, ca personaj, si speranta ta, ca spectator. Nu pot sa explic mai mult. Pentru asta trebuie sa vezi filmul. Sa il traiesti, sa il auzi, sa te joci, sa iubesti si sa fii iubit, sa te lasi purtat de o gadilatura, sa razi, sa iti permiti uimire, sa redevii inocent. Si pur. Si bun.

   Si doar atunci vei trai filmul ca Octav.

   P.S.: “Noi toti avem nevoie de atitudine, eleganta si bun-simt.” Marcel Iures