Si asta pentru ca traim intr-o lume care nu-i iarta pe cei carora nu are ce sa le ierte!
Oameni de treaba este un roman cu si despre oameni. De treaba. Pentru care, asadar, nu exista o iertare. Pusi in fata Raului distructiv, cel care irumpe, ireversibil, implacabil si fara nicio logica in vietile lor, acesti oameni se afla in fata unei alegeri imposibile: fie nu raspund acestui Rau, lipsa de reactie echivaland cu acceptarea si, implicit, perpetuarea lui, fie, pentru a putea lupta impotriva lui, sunt nevoiti sa ii adopte mastile, devenind, la randul lor, aparenti apostoli ai Raului.
Romanul lui Mugur Burcescu aduce in prim plan doua problematici foarte controversate si sensibile: justita personala si exista unei justificari pentru prezenta Raului. Dinamitand, rand pe rand, cu un spirit critic extrem de lucid si radical, fiecare institutie a societatii si damnand fara ehcivoc o societate care permite perpetuarea Raului, care pleaca ochii si capul in pamant si care, mai mult, ascunde in nucleul sau un fundament pestilential si bolnav, Oameni de treaba este un joc al sperantelor si al deziluziilor, al anihilarii si al creatiei, un manifest si totodata o sentinta dura data unei lumi pentru care inocenta e imposibil de suportat. Lumea romanului lui Mugur Burcescu este o lume care pledeaza pentru dreptul sacru la viata al criminalului, pentru dreptul sau de a fi iertat si de a continua sa ucida, o lume care se complace, intr-un soi de complicitate hada, cu mizeria umana, cu prostia, cu rautatea si cu nedreptatea. Intrebarea pe care autorul si-o pune, inca din debutul romanului, este cine are dreptul de a ierta? Cine poate oferi iertarea celui care a facut un rau monstruos si definitiv? Cine are dreptul sa decida ca acel rau poate fi iertat? Si, oferind exemplul unui copil care este torturat, violat si ucis, autorul condamna vehement ceea ce numeste relativismul imbecil al actului de justitie, care, sub masca unor norme legislative pe care le numeste Dreptul Omului, ajunge, intr-un final, sa pledeze pentru iertarea asasinului, pentru dreptul acestuia la viata. In aceste conditii, intrebarea logica pe care si-o pune autorul este daca o institutie creata pentru a proteja, in definitiv, asasinul, are dreptul moral de a ierta? Si daca da, cine ii ofera acest drept si ce fel de societate bolnava poate rapi dreptul victimei la o justitie?
Dincolo de problematica sociala, autorul aduce in prim-plan si problematica religioasa, aruncand in aer cliseele si tabuurile religioase. O religie care accepta Raul, un Dumnezeu care justifica Raul fata de victima prin pacatele acesteia dintr-o viata anterioara sau, mai rau, prin pacatele stramosilor, este un Dumnezeu care e insusi spiritul Raului, intrucat o forta benefica nu accepta complicitatea cu maleficul. Continuand in acelasi stil, autorul da nastere ideii conform careia fiinta umana este obligata, in esenta, la un soi de crucificare zilnica, condamnata sa refaca zilnic, traseul Celui rastignit pe Cruce. In acesta lume, intr-o stare apocaliptica incremenita, aflata la metastaza si care se devoreaza pe sine, hranindu-se cu organele ei sanatoase, autorul isi plaseaza personajele, oamenii de treaba, condamnati sa fie si ei, mai devreme sau mai tarziu, devorati, intocmai precum un Cronos ancestral care se hraneste cu propriile creatii intr-un ritual demonic, invers unei exorcizari. Intrucat societatea romanului lui Mugur Burcescu nu este o societate demonizata care incearca sa expluzeze Raul; este o societate in proces de demonizare, care incearca sa expulzeze Binele, iar instrumentele prin care realizeaza acest lucru sunt instituiile sale.
Romanul debuteaza cu un prolog in care personajele principale se afla in munti, la un gratar, glumind relaxati. Atmosfera este una joviala, lipsita de orice fel de presiune, o atmosfera specifica unui grup de prieteni care se cunosc demult, se simt bine impreuna si se accepta asa cum sunt. Ceea ce schimba subit atmofera este gasirea unei grenade vechi de catre unul dintre personaje (Cristian). In timp ce toti ceilalti, speriati, ii cer lui Cristian sa lase grenada acolo unde a gasit-o, in mintea lui se naste urmatoarea problematica: gasind grenada, el este pus fata in fata cu un mecanism al distrugerii; asadar, existenta acestui mecanism devine parte din viata lui si, odata creata, ea nu mai poate reveni la stadiul de neexistenta. In cazul in care ar lasa grenada acolo, exista posibilitatea ca cineva sa calce pe ea si sa fie omorat. Pentru Cristian, a lasa grenada in locul in care a gasit-o este echivalent cu a inchide ochii si a deveni complice si responsabil in distrugere. Metafora este superba si rezuma perfect ideea romanului conform careia lipsa de revolta in fata Raului este echivalenta cu integrarea fiintei in mecanismul Raului. Ulterior, asigurandu-si prietenii ca a lasat grenada in locul in care a gasit-o, Cristian o ascunde in rucsac si o ia cu sine. Urmarind o logica subtila, grenada devine un element-cheie al actiunii romanului si metafora perfecta pentru a sugera problematica esentiala.
Revenind la actiunea romanului, aceasta este una dinamica si total imprevizibila, avand in centrul sau acest grup de prieteni care duc o viata placuta, lipsita de mari drame si griji, pana in punctul in care, intocmai precum piesele unui joc de domino, vietile lor urmeaza o traiectorie tragica si lipsita de orice speranta de salvare. Personajul central al romanului, profesorul Rafael Ionescu, este un om radical, vehement, rebel si revoltat, cu un simt al umorului extraordinar, ale carui arme sunt ironia, cinismul si sistemul de filosofii personal, exprimat printr-o retorica pasionala, care nu tine cont de barierele sociale sau de cutumele afectate ale „omului civilizat”. Asemanator unui Gelu Ruscanu conemporan in radicalism si in setea sa pentru dreptate, Rafael Ionescu este un personaj extrem de complex, un paradox care imbina sensibilitatea unui om dedicat literaturii cu agresivitatea si rebeliunea unui om care nu inceteaza sa fie revoltat de mizeria umana si cu umorul extrem al unui om jovial care isi distreaza prietenii cu diferite povestiri si istorioare, fiind mereu in centru atentiei grupului. Sotia sa, Elena, este un personaj enigmatic, o femeie care, in ciuda mastii sociale de raceala pe care o poarta, este condusa de un soi de pasiune distructiva si autodistructiva in tot ceea ce face. Este femeia absoluta, care iubeste la un nivel absolut si care, desi aparent indestructibila, este, in realitate, extrem de fragila. Elena este unul dintre cele mai bine construite personaje ale romanului, aflata mereu intr-o stare de conflict interior, aflata mereu la extreme, dar constanta in iubirea pentru sotul si pentru fiica ei. Cristian, personajul tacut si timid al romanului, cel care este doar tolerat in grupul de prieteni si ale carui pareri nu sunt niciodata luate in serios, este un personaj depresiv, singur, extrem de nesigur si care nu isi mai poate gasi resursele interioare pentru a fi fericit. Mereu victima, inca din copilarie, Cristian este, la randului sau, un revoltat care detesta, chiar mai mult decat Rafael, societatea in care traieste. Diferenta dintre cei doi este ca Rafael isi exprima aceasta revolta vehement, in timp ce Cristian o aduna in sine, ajungand la paroxism. Tacut si timid, Cristian este cel mai capabil dintre ei de a adopta masca Raului, de a aduce in planul realitatii conceptul de justitie personala. Doctorul Claudiu Zarnescu (numit Claudio de catre prieteni) este un personaj simpatic, echilibrat si care pare in afara oricarei drame. Este, de asemenea, personajul care sufera cea mai profunda metamorfoza si care, alaturi de Cristian, devine el insusi, arma justitiei personale. Alte personaje ale grupului de prieteni sunt Amanda, iubita lui Claudio si prietena cea mai buna a Elenei, Amalia, care devine amanta lui Rafael, Corneliu, Dudu si Clara, un personaj mediocru care ilustreaza perfect ipocrizia feminina.
Firul epic al romanului urmareste doua planuri: cel politico-social al unei Romanii de la 1990, abia iesite de sub tutela comunismului si cel sentimental, in care relatiile dintre personaje evolueaza, dramele personale si cele sentimentale se intrepatrund, totul sub semnul unei zodii a tragicului. Oameni de treaba pare un roman scris de doi autori distincti. Impletind stilul filosofic si intelectual cu un stil colocvial fara perdea, autorul reuseste sa dea nastere unei opere extrem de complexe care imbina, in esenta sa, doua stilul aparent incompatibile. Insa, in romanul lui Mugur Burcescu, cele doua stiluri se completeaza reciproc, intr-o armonie perfecta, fiind ele insele o metafora pentru existenta a doua universuri: universul exterior cercului de prieteni, cel atins ireversibil de maladia Raului, exprimata prin prostie, indolenta, vulgaritate si nedreptate si universul „oamenilor de treaba”, un univers jovial, intelectual, usor elitist, care dezbate problematici filosofice si se hraneste cu idei si viziuni. In permanenta aceste doua universuri se ciocnesc si provoaca scantei, aparent umoristice, dar tragice in esenta lor. Ciocnirea definitiva este ilustrata prin explozia in plan real, metafora a irumperii Raului in vietile acestor oameni intr-un mod care anihileaza complet acest micro-univers, devastandu-l cu forta bruta a urii fata de cei care au naivitatea sa isi imagineze ca, nefacand nimic rau, sunt adapostiti de mecanismele Raului. Intr-un final, victimele devin asasini, iar asasinii sunt ridicati la rang de martiri, intr-un joc de sah in care albul nu are nicio sansa in fata pionilor negri.
Rand pe rand, romanul lui Mugur Burcescu damneaza fiecare institutie sociala si o supune unei deconstructii extrem de critice. Incepand cu Armata, care este ilustrata ca forma cea mai acuta a Raului, continuand cu Justita, al carei unic scop este, de fapt, de a proteja si deghiza pionii Raului, cu Statul, reprezentand nucleul acestui Rau, pantecul care il adaposteste si il inveleste in placenta prostiei si a mediocritatii, hranindu-l in permanenta printr-un cordon ombilical al urii si terminand cu Media, ai carei jurnalisti incompetenti si agramati, mereu in cautarea senzationalului, distrag atentia de la problematica reala pentru a comuta atentia publicului asupra scandalurilor mondene. Revolta in fata acestor institutii este vizibila in fiecare fraza, in fiecare cuvant iar condamnarea lor este vehementa. O lume canibala, care isi distruge, rand pe rand, elitele prin intermediul acestor institutii, hranindu-se cu ramasitele lor si devenind, astfel, din ce in ce mai pestilentiala si mai toxica. Acesta este cuvantul care descrie perfect lumea romanului Oameni de treaba. Intr-un univers toxic, ai carui aburi letali se infiltreaza atat in constinta individuala cat si in cea colectiva, exista un micro-univers al oamenilor de treaba. Al oamenilor frumosi, al oamenilor care se revolta, care nu accepta, care lupta si care au imensa naivitate de a crede ca demascarea Raului este suficienta pentru ca acesta sa inceteze sa mai existe. Puterea cuvantului este, insa, insuficienta. Invers fata de legenda golemului, odata adus in planul existentei prin emet (adevar), Raul nu mai poate fi distrus doar prin stergerea primei litere (met, moarte). Golemul lui Mugur Burcescu nu urmeaza regula Cuvantului, Raul transformat in Adevar nu cunoaste Moarte. Investit cu puterea adevarului, el impune o logica a hazardului si dinamiteaza puterea Cuvantului. Numit ca atare, el nu este demascat si nici distrus; continua sa se dezvolte si sa creasca. Singura modalitate prin care poate fi amanat (in niciun caz oprit), singura modalitate prin care individul poate sa refuze a deveni parte din el este, in mod paradoxal, aceea de a-i adopta metodele si mastile si de a-l amana cu propriile arme. Individul care ucide pentru a razbuna uciderea inocentului, pentru a distruge raul care a anihilat binele devine, el insusi, parte a Raului? Se metamorfozeaza esenta sa intr-una malefica? Aparent, da. In esenta, nu. In esenta, prin acest act al Raului care are ca efect suprimarea Raului initial, individul devine un justitiar, si, de aceea, damnat de toate institutile aflate in slujba Raului. Problematica romanului lui Mugur Burcescu este in sensul invers dat de Dostoievski. Ordinea, la autorul rus, inseamna crima si pedeapsa, in timp ce in Oameni de treaba, este intai vorba despre o pedeapsa nejustificata, care devasteaza vietile indivizilor si ii conduce catre crima, ca modalitatea unica de restabilire a unui echilibru justitiar. Intr-un final, nu ramane nicio speranta pentru personajele autorului. Ele sunt condamnate la un martiraj biblic, ilustrand, de fapt, o salvare iluzorie care se destrama in fum.
De remarcat la acest roman este si insertia, la finalul sau, a unui alt manuscris, cel apartinand personajului principal, Rafael Ionescu. Aceasta forma este una extrem de inedita si revolutionara, la finalul romanului, cand cititorul se asteapta sa citeasca ultimele fraze ale acestuia, da pagina si are parte de o surpriza: o coperta identica cu cea a romanului, diferenta fiind ca este alb-negru, semnata de autorul Rafael Ionescu, avand titlul de Breviar pentru profilaxia imbecilitatii. Manuscrisul din roman include articolele profesorului Rafael Ionescu, Adio, prieteni!, Alien, Asasini in alb, Creiere spalate, Latentele fanatismului, Privilegiile damnarii, Scleroza cu drept de vot, si SIDA morala. Aceste articole sunt absolut halucinante, scrise intr-un stil extrem de taios si radical, reprezentand sentinta finala data unei societati care si-a pierdut dreptul moral de a mai exista.
Halucinant, filosofic, dinamic, alegoric, romanul lui Mugur Burcescu reprezinta o aditie complet inedita pentru literatura romana, un roman care te rascoleste, te bantuie, te revolta si te seduce iremediabil, intr-un joc al contrastelor si al extremelor, in care nimic nu este ceea ce pare, totul este supus damnarii, iar iertarea nu se intrevede pe cerul tulbure si innegrit de fumul toxic al unei societati care a devenit ea insasi expresia Raului.
