Cum o campanie publicitara a detronat o dictatura
Victoriile nu sunt revolutia pumnului, a geniului sau a divinitatilor si nici viceversa. Victoriile sunt revolutia sperantei, iar revolutiile sunt victoria fericirii. Despre fericire este vorba cand se porneste intr-o lupta, indiferent de ce forme imbraca ea. Si este firesc sa fie asa, caci nimeni nu contabilizeaza fericirea, care nu este nici un drept, nici o obligatie, nici asa, nici altminteri. Este, totusi, o optiune.
Despre asta este vorba si in cel mai recent lung-metraj al lui Pablo Larraín, „Nu”. Ce moment poate fi mai fericit pentru o natiune decat inlaturarea unui dictator, victoria democratiei si a libertatii. Sa fim liberi, sa putem fi cu totii lideri, asta isi doreste onest fiecare cetatean onorabil. Scenariul, inspirat de fapte istorice, reale, ofera o reteta clasica. Dupa 15 ani de dictatura a Generalului Augusto Pinochet, in 1988, la presiunea comunitatii internationale, statului Chile i se ofera sansa de a alege calea spre fericire. Se organizeaza un referendum national prin care cetatenii isi pot exprima optiunea pentru mentinerea lui Pinochet la putere inca opt ani sau, din contra, terminarea imediata a mandatului acestuia. Regulile sunt simple: timp de 27 de zile, celor doua tabere li se acorda 15 minute de emisie televizata pentru a-si promova crezul.
Ca tabara „Nu” castiga, este dinainte stiut, dar mai importante sunt mijloacele decat scopul. Si, tot asa, mai important este sa dai un exemplu decat sa stabilesti un model de succes. Asadar, campania „Nu” incepe intr-o companie de publicitate unde lucreaza tanarul René Saavedra, recent intors in tara dupa o absenta indelungata, despre biografia caruia nu exista multe informatii concrete. Cert este ca este fiul unui celebru disident decedat din cine stie ce motive, are o sotie cu care nu locuieste in aceeasi casa, un fiu si merge cu skateboardul. Este cooptat in echipa campaniei „Nu” de catre un prieten de familie comunist, alaturi de care, in final, reuseste sa coalizeze 17 partide de opozitie si, conform rezultatelor referendumului, peste jumatate din populatia chilena.
In deschiderea filmului, Saavedra este surprins prezentand o reclama indrazneata pentru bautura racoritoare Free, un fel de Coca Cola autohton. Iar modul de a face introducerea reclamei rasuna ca un laitmotiv al intregii campanii „Nu”: Ceea ce urmeaza sa vedeti se potriveste cu actualul context social. Astazi, Chile se gandeste la viitor. De aici inainte campania „Nu” va decurge firesc, cu temerile si nesiguranta de inceput, succesul castigat progresiv, inevitabilele dificultati regizate de partizanii puterii, emotia rezultatelor si fericirea dupa victorie. Campania se construieste in jurul ideii de totul pentru patrie, fericire pentru noi. Se promoveaza utilizand simbolul curcubeului, care nu defineste, asa cum plin de naivitate senila observa unul din oamenii de baza ai lui Pinochet, un grup de „comunisti homosexuali”, ci speranta in ziua de maine, linistea de dupa furtuna. Chile isi spune pe ritmuri pop ca „la alegría ya viene” (fericirea vine). In acest context social, cand Chile se gandeste la viitor, nu poate parea decat ridicola afirmatia copywriterului campaniei „Da” cum ca toata lumea vrea un Pinochet.
Inregistrarea celebrei campanii simbol NU. Plebiscitul din Chile 1988
Dar oare nu noi, toti, din toate colturile lumii, avem sau am avut deja unul? Doar asa simtim filmul „Nu” ca fiind despre noi. Noi, cei saraci, fericiti, visatori sau nostalgici ai unei epoci trecute sau ai zilei de ieri, detinatori de capital, intelectuali sau nu. Asa se spune „nu, uite, ca se poate!” sperantelor inhibate intr-o zi de maine mai linistita. Siguranta ca viitorul poate fi mai bun nu este doar un dezmat al imaginatiei, iar catalizatorul suntem noi. Filmul „Nu” nu este despre suprematia publicitatii in era consumerismului si nici despre o generatie tanara a revoltatilor – cu sau fara cauza.
Regia: Pablo Larraín
Cu: Gael García Bernal
