Noaptea de Sanziene, de Mircea Eliade. Despre timp, sacru si Istorie
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]E[/mkdf_dropcaps]xista acele carti care au un impact puternic asupra ta. Le citesti aproape pe nerasuflate, iar cand le sfarsesti, intreaga ta existenta ti se pare deodata banala. Te intrebi cum te vei mai putea trezi maine in acelasi chip, cum iti vei desfasura activitatile cotidiene, cum vei mai purta aceleasi conversatii lipsite de substanta cu oamenii din jur.
Este greu sa ramai cititorul echidistant atunci cand parcurgi o carte scrisa de Mircea Eliade. Cu inconfundabilul sau stil, Eliade reuseste sa vrajeasca cititorul, care ajunge sa se desprinda din realitatea faptica pentru a-i fi revelata o lume a simbolurilor. De aici se naste neputinta sa de a-si duce existenta in acelasi fel. Intr-un univers intesat de semnificatii, viata sa devine dintr-o data fada.
Romanul Noaptea de Sanziene transmite o asemenea magie si ii descopera o bogata paleta de intelesuri celui care indrazneste sa ii patrunda misterele. Noaptea de Sanziene este un roman fresca, ce descrie realitatile sociale si politice de-a lungul a doisprezece ani, din perioada interbelica si inceputul celui de-al doilea razboi mondial. Mircea Eliade prezinta, prin povestile de viata ale personajelor, situatia politica tensionata de la acea vreme, sentimentele de nesiguranta si deznadejde ale populatiei, impletite adesea cu resemnarea si apatia. In aceasta lume ce freamata la orice miscare, autorul introduce niste personaje atipice, revoltate, ce merg impotriva curentului si se opun evenimentelor prin preocuparile lor intelectuale.
Romanul abunda in simboluri si mituri, care nu ii sunt dezvaluite decat cititorului avizat, initiat. Camera Sambo este, probabil, cel mai puternic dintre acestea. Ea este, dupa cum o va descrie si Biris mai tarziu, ”spatiul paradisiac”, revelator de mistere, un spatiu al iesirii din Istorie, din timpul cronologic. Aceleasi valente le dobandeste si camera secreta, refugiul lui Stefan si locul in care apar cele mai multe enigme, printre care doamna Zissu, femeia a carei identitate ajunge sa il obsedeze. Stefan cauta permanent moduri prin care poate incremeni timpul, un timp sacru si fragil. Prin pictura, el reuseste sa imortalizeze momente. La final, totul devine insa un labirint, o mare nebuloasa din care Stefan nu mai poate sa desluseasca nimic. Personajul ajunge sa fie tradat de istorie, de memorie si ramane neputincios atunci cand descopera ca ”timpul poate roade si mistui nu numai amintirea intamplarilor pe care chiar el le-a zamislit(…) Timpul poate ataca chiar revelatiile de dincolo de el, le poate ataca, macera incetul cu incetul si, in cele din urma, distruge, intocmai ca amintirea unui eveniment oarecare”.
Romanul recreeaza mitul androginului. Iubirea, in sensul ei plenar, nu este posibila pe pamant. Ea se purifica si se desavarseste prin actul suprem al mortii. Stefan traieste cu naivitatea ca isi poate indeplini iubirea alaturi de Ileana. El a inteles ca nu poate iubi doua fiinte in acelasi timp, asemenea sfintilor, dar nu a inteles ca dragostea absoluta este posibila doar cu pretul unui sacrificiu absolut.
Noaptea de Sanziene este momentul in care personajul se elibereaza de Timp, de Istoria care il macinase o perioada atat de indelungata si il forta, in ciuda vointei sale, sa alunece in profan. Nesfarsita clipa din final este cea care ii reda ”beatitudinea dupa care tanjise atatia ani”. Reusita sa este o victorie, dar si o tragedie. Intr-o lume care iti converteste sufletul la necredinta si iti rapeste dreptul de a visa, unica speranta devine cea a mortii.
Romanul te transpune intr-un alt timp si intr-o alta stare. La final, intrebarile lui Stefan ajung sa fie intrebarile cititorului. Un lucru remarcabil este pulsul pe care Eliade reuseste sa il ofere personajelor sale, microuniversul pe care ele il construiesc. Personajele lui Eliade sunt puternic idealizate. Ele traiesc intr-un timp anistoric si au preocupari ce le tine departe de lumea concreta: Vadastra viseaza la imbogatire si recunoastere, Bibicescu propune refugierea prin spectacol, Irina traieste prin religie, Ioana prin carti, Biris este filosoful care, in momentele sale de efervescenta sufleteasca, marturiseste ca ar vrea sa protesteze impotriva destinului.
In contextul in care comunismul iti anihila spiritul, iti persecuta constiinta, Mircea Eliade a reusit sa aduca, prin romanul Noaptea de Sanziene, o pledoarie pentru dreptul la libertatea interioara si posibilitatea vietuirii intr-un spatiu sacru, mitic, rupt de atrocitatile istoriei. Crezul sau ar putea fi exprimat prin cuvintele rostite de Biris, la un moment dat: ”Timpul d-tale interior, singurul care conteaza, iti apartine. Poti munci visand, sau amintindu-ti, sau gandind. Numai munca savarsita intru implinirea unei vocatii si in primul rand scrisul, numai aceasta munca te confisca definitiv. Numai actul creatiei iti cere aceasta jertfa”.
