Cronica teatru
No Man’s Land este dramatizarea unui text care si-a demonstrat deja valoarea, filmul omonim din 2011 castigand numeroase premii importante in intreaga lume.
De ce sa faci si un spectacol de teatru atunci, sau de ce sa mergi la teatru in loc sa vezi pur si simplu filmul, v-ati putea intreba.
Pentru ca, desi teatrul are anumite limitari fata de film, printre care cele legate de spatiu si locatie, se pot gasi solutii creative si originale prin care acestea sa fie depasite. Iar in cazul spectacolului regizat de Alexander Morfov, cu siguranta acest lucru s-a intamplat – scenografia semnata de Nikola Toromanov este una de exceptie.
Ceea ce are insa in plus teatrul, cel putin pentru mine, este un alt tip de traire, una mai profunda – emotia depaseste mult mai usor marginea scenei decat orice ecran. V-as recomanda totusi sa le vedeti pe amandoua si sa incepeti cu spectacolul de la Teatrul National.
Textul lui Danis Tanović porneste de la o realitate dura, careia cineastul insusi i-a fost martor: razboiul civil dintre sarbi si bosniaci. Sa nu va temeti insa ca veti sta rigizi si incordati timp de doua ore, strangand din dinti in fata ororilor razboiului. Abordarea excelenta a subiectului este deseori in contrast cu ideile cat se poate de serioase pe care le trateaza. Veti rade mult si cu pofta, dar veti ramane cu un gust amar.
Intriga este declansata in momentul in care doi soldati, un bosniac si un sarb, Ciki (Richard Bovnoczki) si Nino (Ciprian Nicula) ajung in transeele dintre fronturi, in No Man’s Land si trebuie sa gaseasca o solutie de a reveni in propriile tabere, fara a fi impuscati de partea adversa.
Sunt dusmani, schimba insulte, se cearta cu privire la cine a inceput razboiul, dar sunt siliti sa lucreze impreuna. Situatia se complica atunci cand Cera (Mihai Calin), camaradul lui Ciki, pe care cei doi il credeau mort si sub care se afla o mina “saltareata”, isi revine brusc. Nu poate fi insa miscat din loc, pentru ca ar sari cu totii in aer.
Tensiunea este palpabila, ironia si umorul alterneaza cu momente de cruzime si violenta necontrolata.
No Man’s Land este o satira excelenta, prin intermediul careia suntem confruntati cu absurditatea razboiului, cu cercul vicios al violentei care naste violenta. Nu mai conteaza cum a inceput sau din ce motive, asa cum declama unul dintre personaje: „suntem toti in acelasi rahat”. Adevarul ii apartine oricum celui care este intr-o pozitie de forta (in acest caz cel care tine arma indreptata spre celalalt).
Medierea este doar o notiune lipsita de substanta, pentru ca trupele din teren ale ONU, poreclite derizoriu “strumfii” din cauza castilor albastre pe care le poarta, asista neputincioase la conflict, neprimind permisiunea sa intervina. “Mai marii lor” sunt mai preocupati de fotbal si de propria imagine in mass media, decat de modul in care s-ar putea implica in solutionarea situatiei.
Nici razboiul nu este de fapt “pe bune”, se face contrabada de arme intre cele 2 parti, cei doi comandanti schimba glume, amabilitati sau isi pun la punct propriile afaceri prin telefon.
Victimele conflictului raman oamenii obisnuiti, cei care au fost sau ar fi putut fi prieteni, dar ajung sa se ucida intre ei. Partasi cu totii la o situatie care escaladeaza pe masura ce fiecare act de violenta devine o noua polita de platit in viziunea partii adverse. O situatie absurda in care fiecare toata lumea pierde, dar, paradoxal, careia nimeni nu ii pune capat.
___
sursa foto: TNB
