Misiune Secreta. Cazuri reale ale fortelor speciale din 16 tari
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]S[/mkdf_dropcaps]-a intamplat sa citesc Misiune secreta, de Judith Grohman, intr-un moment in care am asistat cu totii, neputinciosi si cutremurati, la cel mai recent atac terorist: Nisa, Ziua Frantei. O sarbatoare transformata in doliu. Un esec al serviciilor secrete franceze de a prevedea si preintampina o tragedie. Nu primul, probabil nici ultimul. Pentru ca lupta impotriva acestui monstru cu mii de chipuri golite de emotie si umanitate este una aproape imposibila.
La inceput citeam cartea din pura curiozitate, pentru accesul pe care mi-l oferea in aceasta lume inchisa, care ni se dezvaluie cel mai adesea in sfera fictiunii si, mai rar, niciodata in intregime, prin intermediul jurnalistilor. Dupa 14 iulie insa, lectura a primit si valente emotionale – fiecare caz rezolvat, fiecare operatiune reusita echivaland cu un strop de speranta.
Suntem obisnuiti ca filmele si cartile sa fie inspirate de viata reala si sa treaca dincolo de ea, oferindu-ne versiunile ei sublimate, uneori mai contondente, alteori mai pline de actiune sau de emotie. In cazul acestei carti insa, lucrurile stau exact invers. Ideea scrierii ei i-a venit autoarei pornind de la vizionarea filmului Negociatorul (1998), cu Kevin Spacey si Samuel L. jackson. Un “duel” intre doi negociatori ai fortelor speciale.
Cu sprijinul guvernelor din 16 tari, Judith Grohmann a primit acces si a discutat cu membri ai trupelor speciale de interventie, din aceasta experienta rezultand cartea – o colectie de cazuri importante, mai mult sau mai putin celebre, din ultimii 30 de ani.
Fara sa detalieze operatiunile descrise, din motive lesne de inteles, autoarea ne ajuta sa intelegem nivelul de cooperare si coordonare, presiunea, eforturile presupuse de organizarea contraofensivei fortelor speciale. Fie ca este vorba de atentate teroriste (Charlie Hebdo), furturi spectaculoase (Domul Mileniului), luari de ostatici (Neuilly), rapiri (Victoria Beckham), protectia unor personalitati culturale (Salman Rushdie) sau politice (George W. Bush) a caror viata este amenintata, actiunile trupelor speciale presupun o munca titanica si o organizare impecabila.
Job-urile din cadrul fortelor speciale sunt probabil printre cele mai periculoase si ingrate din lume. Atat riscurile, cat si rezultatele si esecurile, au o amploare carora putini dintre noi le-am putea face fata psihic. Implica o mare responsabilitate si necesita un echilibru fizic si psihic perfecte.
Numai cei mai buni dintre cei buni sunt recrutati. Nu sunt discriminate femeile, dar lor le este probabil cel mai greu sa patrunda in aceasta lume exclusivista. Numai echipamentul fortelor de interventie cantareste 40 de kilograme, iar acesta este doar un detaliu insignifiant in comparatie cu celelalte provocari carora trebuie sa le faca permanent fata. Operatiunile speciale presupun un grad de planificare, organizare si executie care nu permit nici cea mai mica greseala. Un moment de neatentie, o reactie intarziata, un ordin transmis cu o secunda mai tarziu, fac diferenta intre succes si esec, intre viata si moarte.
Nici macar nu-mi pot imagina ce simt acesti oameni atunci cand, in ciuda tuturor masurilor luate, in ciuda orelor nesfarsite de informare, pregatire, antrenamente, supraveghere, “raul” nu poate fi invins. Cand vieti omenesti sunt curmate brusc, cand stiu ca cei care isi asteapta acasa mama, sotia sau copilul, vor afla ca acestia nu se vor mai intoarce niciodata. Si totusi acesti “supereroi” ai realitatii reusesc cumva sa mearga mai departe. Sa-si riste in continuare vietile si sa faca tot ce le sta in putinta pentru a preintampina urmatorul atac. Sa ramana ultima reduta intre normalitate si haos.
