“Romanul nu examineaza realitatea, ci existenta, iar existenta nu e ceea ce s-a întâmplat deja; existenta reprezinta câmpul posibilitatilor omenesti, tot ceea ce poate deveni omul, tot ceea ce el e capabil sa faca”, declara, în Arta romanului, Milan Kundera.
Scriitorul ceh începe sa devina din ce în ce mai cunoscut în România însa cred ca înca nu e un autor usor de acceptat de publicul larg. O carte a lui Kundera trebuie citita, „lasata la dospit”, apoi recitita si numai dupa ce te trezesti ca-ti spui cu voce tare: „N-ai dreptate!” si arunci cât colo cartea ca dupa un timp sa revii la ea cu sentimente mai bune pentru ca ai simtit ca era ceva acolo care ti-a scapat îti dai seama ce scriitor plovialent e.
Cheia pentru a tâlcui romanele sale o gasim în Arta romanului, un compendiu al activitatii si ideilor sale, în care dupa ce face o incursiune în istoria gândirii moderne, ai carei fondatori îi considera a fi Descartes si Cervanes, expune propriile sale concepte literare. Aflam astfel ca rostul unui roman este de a crea si studia lumi; ca realitatea trece dincolo de simpla experienta imediata a omului si devine o sursa a imaginatiei, devine un univers interior generator de posibilitati, de pretexte (ceea ce nu se poate trai cu adevarat, se traieste în imaginatie, ceea ce autorul nu poate marturisi, o fac personajele sale).
Preocupat de câteva teme recurente pe care îsi constuieste romanele si care, dupa cum însusi marturiseste, îl obsedeaza, îl definesc dar, în acelasi timp îl si limiteaza, reuseste prin modul de construire al discursului precum si prin structura interna a scrierilor sale o sa provoace cititorul si sa trezeasca exact acele îndoieli de care are nevoie societatea actuala pentru a se trezi din letargie.
Milan Kundera porneste într-o cruciada împotriva kitsch-ului pe care îl considera adevarata boala a prezentului si ajunge sa trateze teme ca importanta vietii si a mortii, importanta si necesitatea lumii moderne de a delimita între bine si rau, singuratatea si relativitatea fiintei.
În Insuportabila usuratate a fiintei, carte centrata pe mitul „eternei reîntoarceri”, apare refrenul „Einmal ist keinmal” care este centru de gravitatie a reflectiilor asupra dihotomiei „usuratate”- „greutate”. Astfel, „Einmal ist keinmal”, lucrul petrecut o singura data e lipsit de continut, „mort dinainte”, dar, în acelasi timp, capata importanta în încercarea de a-i prinde esenta, de a-l face sa dureze o vesnicie. Daca nu-i putem determina recurenta putem sa îl fixam în eternitate,chiar daca e vorba doar de vesnicia unui microcosmos. Însa astfel îl epuizam pâna când devine doar o umbra si ne întrebam din nou: daca a fost sortit disparitiei nu înseamna ca nu i se cuvine decât „usuratatea”?
Numai ca, daca ar fi ca formele sa urmeze un curs cadentat al întoarcerii în lume, am avea de a face, pe de o parte cu povara reaparitiei acelorasi lucruri care, în timp, se perimeaza si nu mai au nici un fel de importanta, iar pe de alta parte, am avea de a face cu o apasare provocata de reînnoirea si reinvestirea cu noi valente a acelor forme.
„Romanul nu examineaza realitatea, ci existenta”. Tomaš si Tereza (personajele centrale din Insuportabila...) au fost creati pentru a oferi o imagine e unei lumi posibile. Autorul însusi demasca apartenenta acestor personaje la o lume fictiva („Tomaš s-a nascut din zicala «Einmal ist keinmal»[…] Tereza s-a nascut dintr-o situatie care dezvaluie brutal dualitatea dintre corp si suflet, acea experienta umana fundamentala”).
Personajele care populeaza universul kunderian traiesc o continua uluire. Aceasta uimire e conditionata de „sansa”. De acel eveniment care vine sa întrerupa mersul circular al lucrurilor. Ea ea cea care favorizeaza întâlnirea dintre doua universuri: cel al lui Tomaš, barbatul care îsi dirijeaza singur viata, cu tact si rafinament si Tereza, fata care înca nu a avut sansa sa intervina asupra propriei existente. Ceea ce face ca omul sa fie o fiinta privilegiata, care-si controleaza determinarea în spatiu si timp, e tocmai aceasta putere de alegere si de creatie.
Ceea ce propune Kundera este o experienta estetica de „gândire experimentala”. Discursul lui nu e dogmatic, nu fixeaza norme, nu e belicos, din contra: el ne sugereaza ca romanul este o meditatie asupra existentei si ca întrebarile metafizice pe care le pune trebuie tratate cu o aparenta „usuratate”.
Prin urmare, daca vom sti sa ghicim sub umorul sau fin, sub aparenta superficialitate a personajelor si sub „usuratatea” scrierilor sale intentionalitatea autorului, vom descoperi farmecul lumii sale fictionale, dar si farmecul propriei noastre lumi.
