Middlesex sau între identități
[mkdf_dropcaps type=”normal” color=”red” background_color=””]M[/mkdf_dropcaps]i-a plăcut Jeffrey Eugenides încă de la prima citire; am început cu ,,Sinuciderea fecioarelor”, pur și simplu datorită titlului intrigant, iar apoi mi-am dat seama că întreg cuprinsul cărții este pe măsură.
Tocmai de asta, atunci când a venit rândul romanului Middlesex, eram pregătită pentru o nouă lectură misterioasă și plină de suspans (cu toate că în ,,Sinuciderea fecioarelor” vorbim despre acțiuni mai degrabă simple). Nu m-am înșelat deloc. Mi-a plăcut Middlesex extraordinar de mult, am citit cele aproximativ 600 de pagini cam într-o săptămână (formată din cinci zile lucrătoare și doar două de weekend, să ne înțelegem).
Știam deja că a fost un roman de succes, dar, evident, trebuia să mă conving singură…și m-am convins. Mi-a plăcut modul în care este scris, cuvintele păreau a ajunge atât de aproape de mine și, în felul ăsta, eram și eu plasată în vremuri apuse, cunoscându-i pe bunicii lui Calliope Stephanides și făcând, alături de ei, călătoria din Turcia de astăzi până în Detroit.
Narațiunea scrisă la persoana I contribuie la această apropiere față de personaje și diverse momente istorice; avem, astfel, perspectiva personajului principal, Calliope Stephanides, dar vorbele ei se transformă adesea în vorbele bunicilor săi. Romanul începe printr-o incursiune în viețile lor: doi frați, originari din Grecia, depășesc limitele impuse de tradiții și de natură deopotrivă și, îndrăgostindu-se unul de celălalt, se căsătoresc.
Acesta este simbolul unui soi de păcat originar, dar la nivelul mai multor generații ce aparțin aceleiași familii. Dragostea lor va da naștere, independent de voința oricui, unei mutații genetice, care își va face simțită prezența în persoana lui Calliope.
Aceasta din urmă își trăiește întreaga copilărie ca fată, fiind însă încercată de sentimente de confuzie referitoare la propria persoană, fără să își poată da seama cu ușurință ce se întâmplă; ajunge chiar să se îndrăgostească de o colegă de școală, iar lucrurile se complică și mai mult atunci când corpul ei suferă transformări neașteptate și neconforme cu ceea ce înseamnă corpul unei fete.
Întregul traseu parcurs de Callie pentru a se descoperi pe sine este unul palpitant, interesant, dar și emoționant; ca cititori, suntem puși față în față cu un om care nu știe foarte bine cine este, nu știe exact ce a vrut natura să creeze prin el, nu își găsește locul niciunde și este forțat să se lupte cu sine pentru a se putea descoperi, trebuie să fugă și să se ascundă pentru a se putea regăsi. Nici familia nu se află într-o situație mai plăcută; părinții ajung să apeleze la un medic specialist, dar cu toții sunt debusolați de situația în care se află, având, până atunci, certitudinea că au crescut și au iubit o fată.
Asistăm, așadar, la un traseu al definirii identității, la un proces de transformare și, în același timp, de renaștere – deoarece Callie devine un om nou în momentul în care se contopește cu sine și acceptă cine/ ce este cu adevărat.
Frumusețea romanului constă atât în originalitatea subiectului ales, în împletirea foarte reușită a unei povești de familie cu viața interioară individuală a lui Calliope Stephanides, cât și în modul firesc și lin în care curge narațiunea. Interesant este și titlul: ,,Middlesex” – orașul sau ,,middle sex” – ca sex neutru, de tranziție, din mijloc, reprezentativ pentru povestea de față.
Middlesex rămâne, cu siguranță, unul dintre romanele mele preferate, m-am delectat citindu-l și îl recomand cu căldură. Este un roman puternic și marcant, peste care nu se poate trece cu ușurință și care nu ar trebui ratat, cu atât mai mult cu cât Jeffrey Eugenides este încă în viață (spre deosebire de mulți scriitori pe care îi îndrăgesc, dar care sunt de mult apuși) și putem visa încă la a-i cere un autograf pe prima pagină a cărții.
Comments 1