Memoriile Domnului Rosu, de Celestin Cheran

   Memoriile Domnului Rosu reprezinta primul volum al scriitorului Celestin Cheran, publicat ca urmare a castigarii concursului de debut al editurii Herg Benet in 2014.

   Acestea au fost primele informatii pe care le-am aflat despre carte, inainte sa ajunga la mine. Fiind vorba despre un volum „castigator”, nu putea sa fie decat o lectura „provocatoare”, asa cum mi-a si urat autorul in dedicatia care l-a insotit.

   Si totusi… am avut emotii. De ce? Pentru ca este un volum de povestiri, iar pentru mine povestirile reprezinta cumva elita literaturii. Daca intr-un roman scriitorul are la dispozitie un spatiu si un numar generos de cuvinte pentru a-si construi lumea, in povestiri totul este condensat si concentrat, alegerea si dozarea cuvintelor sunt imperative, ritmul este accelerat, cititorul trebuie introdus si „prins” rapid in poveste.

   Poate sa realizeze aceste lucruri un „debutant”? – m-am intrebat. Ei bine da, poate, si o face chiar nesperat de bine.

   Povestirile din Memoriile Domnului Rosu au ceva foarte important: atmosfera. Una stranie care suspenda si substituie realitatea ta de zi cu zi, cu a lor. In timp ce le citesti, aluneci in lumea lor, iar atunci cand termini una ai senzatia ca trebuie sa-ti scuturi brusc urmele ei de pe piele, pentru a putea patrunde in urmatoarea.

   Autorul se joaca cu limitele dintre real, fantastic si absurd, si cu capacitatea cititorului de interpretare astfel incat, de la o povesttire la alta, nu stii la ce sa te astepti. Va trece granita de data asta (ca in „Scarile rulante”) sau este doar o falsa senzatie pe care ti-o induce subtil, pentru ca, la final, sa-ti ofere rezolvarea „profana” pe care nu o mai intrevedeai deja (cum face in „Pe gaura cheii”)?

   Este o adevarata arta sa te joci cu gradele de fantastic si sa dozezi ambiguitatea astfel incat sa pastrezi misterul, fara sa spui nici prea mult, dar nici prea putin, lasand libertate imaginatiei cititorului.

   Limbajul este proaspat, bogat in descrieri cu alaturari neasteptate de cuvinte:
„In aer plutea un miros de pasi pe zapada, iar pe limba simteam gustul unor trucuri cu monede vechi”
„Uitarea crestea pe urmele pasilor lor. (…) Sangele lor curgea prin timpul dintre sinele de cale ferata.”

   Povestirile au ritm si muzicalitate, ca niste poeme transpuse in proza:
„Pomii se zgribuleau, scorta scartaia usor, aducand dupa ea miros de poduri ferecate-n basme, fructele stranutau si se rostogoleau pe jos, pieptanand neatent iarba”

   Personajele sunt memorabile, iar starile, trairile, emotiile lor: tristetea, pasiunea, agresivitatea, anxietatea si alienarea se succed ca intr-un carusel, la limita dintre normalitate si patologic.

   Unele povestiri mi s-au parut satirice, altele doar moralizatoare, unele m-au dus cu gandul la fabule, altele mi-au ramas in memorie ca niste legende sau mituri moderne, urbane: barbatul-gorgona, cantaretul a carui muzica ia mintile oamenilor, acvariul cu vise.

   Dar preferata mea a fost cea despre barbatul care a vrut sa renunte la viata, dar a descoperit motive sa traiasca, in timp ce murea: „Un salt din zgarie-nori”.

   Personajul ei, barbatul realizat profesional dar singur si blazat, obosit de complicatii si responsabilitati, decide sa-si ia viata, sarind pe geamul apartamentului sau de lux de la etajul 70 al unui zgarie-nori. Isi intrerupe temporar caderea pentru a vizita 3 vecini pana atunci necunoscuti: la etajul 50, jucatorul de sah de la care obtine remiza, cantareata la violoncel de la etajul 30, a carui muzica il emotioneaza, pe care o invita la dans si cu care face dragoste, batranul de la etajul 8, caruia ii salveaza viata aducandu-i pastilele de inima.

   Mici minuni, aceste intalniri ii dau motive sa mearga mai departe – sa nu se mai simta alienat si sa-si doreasca mai mult timp: pentru a ajuta un om singur aflat in suferinta, a castiga o partida de sah, a trai muzica unei noi povesti de dragoste.

   Si cine stie ce altceva il mai asteapta inainte de capatul drumului? Pe el si pe noi. Sa mai traim putin… Sa mai citim putin…