Cronica de teatru
Sangele apa nu se face este motto-ul si punctul de pornire al spectacolului Medeea, mama mea: cautarea identitara a unui “copil nedorit”, nevoia sa de a-si gasi originile.
Insusi spectacolul este un „copil” (dorit, desigur) al regizorului Ivan Dobcev care semneaza si textul, costumele si scenografia. Este un proiect puternic marcat de geografia personala (Harmanli este orasul sau natal), reperele culturale (Elias Canetti, de unde preia mitului Medeei), subiectele de interes (ciocnirea culturilor) si preocuparile sale (pictura). Din pictura este imprumutata si tehnica sfumato, transpusa in spectacol prin suprapunerea mai multor “straturi” de poveste si semnificatie, prin tranzitia fina dintre mit/ istorie si prezent, dintre realitate si vis.
Dar sa revenim la “copilul Medeei”. Infiat si crescut in Grecia, acesta pleaca in Bulgaria in cautarea propriilor radacini. In urma unui accident grav este internat in spital, trauma devenind catalizatorul manifestarii depline a personalitatii sale scindate. Urmarim astfel, pe scena, doi actori jucand ipostaze diferite ale aceluiasi personaj.
Bojidar, jucat de Alin Potop, reprezinta partea emotionala, copilul abandonat care are nevoie sa-si identifice originile pentru a se simti „intreg”, visatorul. Nu intamplator (cred) intregul spectacol este construit in jurul visului sau, atat la propriu, cat si la figurat.
Il dubleaza Teodor, jucat de Ionut Toader: partea rationala, adultul, intelectualul. Faptul ca cei doi poarta acelasi nume, dar in limbi diferite (cea a originii si cea a devenirii) si semnificatia acestuia (“darul lui Dumnezeu”) reprezinta o incursiune in povestea din spatele povestii, in miza spectacolului: diferentele marcante dintre est si vest, pervertirea valorilor, abrutizarea lumii in care traim.
Transfuzia de sange pe care o primeste personajul devine pretextul unei transfuzii de povesti autohtone, drama copilului abandonat fiind opusa dramelor feminitatii si maternitatii dezumanizate.
Femei traficate, care isi vand trupul, visand la o noapte de dragoste adevarata. Femei care traiesc singure printre straini, umilite, muncind in conditii inumane, pentru a putea trimite bani copiilor de acasa, sau, dimpotriva, femei care isi vand nou-nascutii. Femei abuzate de soti, care rezista pentru a nu-si parasi copiii. Sau care, innebunite de frica si suferinta, ajung sa isi ucida pruncii.
Aflam despre toate acestea din monologurile personajelor interpretate de Florentina Tilea, Aylin Cadir si Ilona Brezoianu. Toate trei isi spun povestile intr-un ritm ametitor, ca intr-o transa, cu chipuri incremenite, eliberand un torent de cuvinte menite sa le ofere catharsis-ul.
Alaturi de ele, George Pistereanu, Madalin Mandin si Ionut Niculae, secondati muzical de Bianca Dragoi (vioara) si Emilian Ciobanu (acordeon), contribuie la completarea tabloului schizoid al celor doua lumi intre care barierele de facto nu au cedat inca: cea vestica (moderna, consumerista, educata) si cea estica (arhaica, marcata inca de saracie si de lupta pentru supravietuire). Pentru ca intr-o lume globalizata granitele nu dispar, ci doar se transforma in unele mai putin palpabile: inegalitatea sanselor, diferentele majore de educatie, nivel de trai, mentalitate.
Rezulta un “emergency room” al sufletelor ranite, al victimelor unor realitati dure pe care trebuie sa le constientizam, cu care trebuie sa ne confruntam, pentru a nu risca sa le acceptam implicit si sa ne obisnuim cu ele.
