Multimile care ajung, dupa o anumita perioada de excitatie, la starea de simple automate inconstiente, dirijate prin sugestie, e greu sa fie clasificate drept criminale. Unele acte ale maselor sunt, desigur, criminale in sine, asa cu este “criminala” devorarea unui indian de catre tigrul care si-a lasat mai intai puii sa-l cioparteasca spre a se amuza.
In general, crimele maselor sunt rezultatul unei sugestii puternice, iar indivizii care au luat parte la ele sunt convinsi ca au implinit o indatorire. Fireste, suntem departe de cazul criminalului obisnuit.
Se poate cita drept exemplu tipic asasinarea guvernatorului Bastiliei, dl. De Launay. Dupa ocuparea acestei fortarete, guvernatorul, inconjurat de o multime foarte excitata, era lovit din toate partile. Unii au propus sa fie spanzurat, altii sa i se taie capul sau sa fie legat de coada unui cal. Zbatandu-se cu disperare, el l-a lovit din nebagare de seama pe unul dintre cei prezenti. abia atunci cand cineva a strigat ca cel lovit sa-i taie gatul si multimea a intampinat sugestia cu urale, s-a trecut efectiv la actiune.
“Cel lovit, un bucatar fara slujba si cam tampit, care se afla la Bastilia atras de curiozitate, a socotit ca, daca aceea era parerea generala, actiunea lui era foarte patriotica, poate chiar demna de a fi rasplatita cu o medalie pentru ca a uncis un monstru. Cu sabia care i se intinde, loveste ceafa goala a guvernatorului, dar sabia nu era ascutita. Atunci scoate din buzunar un cutit cu maner negru si, cu aptitudinile lui de bucatar, stiind sa transeze carnea, duce la bun sfarsit operatiunea”.
Exemplul este cat se poate de edificator in privinta mecanismului descris teoretic mai sus: supunere fata de o sugestie, cu atat mai puternica fiind colectiva, convingerea criminalului ca va comite un gest meritoriu, convingere perfect intemeiata, caci are aprobarea unanima a concetatenilor. Un asemenea act poate fi considerat criminal din punct de vedere legal, nu si din punct de vedere psihologic.
Trasaturile generale ale maselor criminale nu se deosebesc de caracteristicile specifice ale maselor analizate de noi: capacitatea de a cadea prada unei sugestii, credulitate, mobilitate, exagerarea sentimentelor – bune sau rele -, manifestarea anumitor forme de comportament etc.
Toate acestea se regasesc cu prisosinta la una dintre gloatele care au lasat o amintire dintre cele mai sumbre din istoria Frantei: septembristii – si ale carei fapte prezinta, de altfel, multe similitudini cu cele petrecute in Noaptea Sfantului Bartolomeu. Iata in continuare amanunte extrase din relatarea lui Hippolyte Taine, bazata pe marturiile vremii:
Nu se stie cine anume a dat ordinul sau doar a sugerat ca din inchisori sa fie scosi si apoi sa fie masacrati detinutii. Fie ca a fost Georges Danton, cum e foarte posibil, sau un altul, are mai putina importanta, aici singurul fapt demn de interes este sugestia puternica actionand asupra multimii care si-a asumat sarcina masacrului.
Armata masacratorilor numara aproape trei sute de persoane si constiuie tipul “ideal” de masa eterogena. Pe langa cativa nemernici sadea, ea se compunea din negustorasi ori meseriasi foarte diversi: cizmari, lacatusi, zidari, frizeri, mici functionari etc. Sub inrâurirea sugestiei, asemeni bucatarului pomenit mai sus, ei au dobandit convingerea ca indeplinesc o datorie patriotica si isi asuma dubla finctie – de judecatori si de calai, nesocotindu-se o clipa criminali.
Patrunsi de importanta rolului lor, incep a institui un soi de tribunal, prilej cu care ies in evidenta spiritul simplist si echitatea nu mai putin simplista a maselor. Avand in vedere numarul considerabil al celor acuzati, se ia mai intai decizia ca nobilii, preotii, ofiterii, slujitorii regelui – adica toti acei indivizi care prin insasi profesiunea lor erau dovada vie a vinovatiei in ochii unui bun patriot – sa fie masacrati in grupuri, fara alte decizii speciale. Ceilalti sunt judecati dupa infatisare ori dupa reputatie.
Astfel satisfacuta constiinta ei rudimentara, multimea poate proceda legal la masacrare, dand frau liber instinctelor feroce (a caror geneza a fost aratata deja), pe care colectivitatile sunt in masura sa le duca la un foarte inalt grad. Ceea ce nu va impiedica – si asta e o regula a multimilor – manifestarea concomitenta a simtamintelor contrare: o sensibilitate tot atat de exacerbata ca ferocitatea.
“Ei manifesta simpatia expansiva si impresionabilitatea prompta a muncitorului parizian. Unul din noii demnitari, afland ca la Abbaye detinutii fusesera lasati fara apa timp de 26 de ore, a vrut sa-l omoare pe cel ce comisese neglijenta si ar fi facut-o fara rugamintile fierbinti venite chiar din partea detinutilor. Cand un prizonier era achitat (de tribunalul lor improvizat), garzile si asasinii il imbratisau plini de efuziune si se aplauda indelung, apoi cu totii se intorceau sa-i omoare pe altii. In timpul masacrului a domnit o veselie necontenita: se dansa si se canta in jurul cadavrelor, erau aduse banci <<pentru doamne>>, iar acestea isi manifestau bucuria ca vad cum sunt ucisi aristocratii. Echitatea <<functiona>>, de asemenea: la Abbaye, unul dintre asasini s-a plans ca doamnele asezate mai in spate nu vad bine si ca doar unii dintre cei prezenti au placerea de a-i lovi pe nobili. S-a considerat ca observatia era intemeiata si s-a decis ca victimele sa fie purtate intre doua siruri de asasini, care nu aveau voie sa loveasca decat cu dosul spadei, pentru ca supliciul sa fie prelungit. La Force, victimele, dezbracate complet, erau ciopartite o jumatate de ceas si abia apoi, dupa ce toata lumea a vazut bine, li se dadea lovitura finala, sfartecandu-li-se pantecele.”
Masacratorii erau foarte scrupulosi si animati de un simt moral deja semnalat mai sus in sanul multimilor: ei au depus pe mesele comitetelor revolutionare banii si bijuteriile victimelor.
In toate acestea se regasesc formele rudimentare de gandire, specifice gloatelor. Astfel, dupa ce au fost suprimati 1200 – 1500 de dusmani ai poporului, cineva a remarcat – si sugestia lui a fost pe data acceptata – ca in celelalte inchisori erau cersetori batrani, bagabonzi, tineri fara capatai, adica tot atatea guri inutile de care ar fi bine sa se debaraseze. De altfel si printre ei se afla cu siguranta dusmani ai poporului, cum ar fi o anume doamna Delarue, vaduva unui acuzat de otravire: “Trebuie ca e furioasa ca se afla la inchisoare; daca ar putea, ar da foc Parisului. Trebuie ca a si spus-o. Da, a spus-o!” Demonstratia pare suficienta si toti sunt masacrati la gramada, inclusiv vreo cincizeci de copii intre 12 si 17 ani, care puteau deveni, sigur, dusmani ai poporului, deci trebuiau lichidati.
Dupa o saptamana de lucru, toate operatiunile au fost terminate si masacratorii au putut sa se gandeasca la odihna. Nutrind convingerea ca patria are de ce sa le fie recunoscatoare, au cerut recompensa de la autoritati, cei mai zelosi pretinzand chiar o medalie.
Comuna de la Paris de la 1871, ofera la randul ei multe fapte asemanatoare. Iar influenta tot mai mare a maselor si capitularile succesive ale puterii in fata lor ne vor furniza cu siguranta si alte exemple ce acest fel.
Gustave Le Bon – Psihologia multimilor
cartea a III-a, cap. II
[lucrare]
