Maria de Hohenzollern – Sigmaringen: O prietena a României

   Exista siluete care se zidesc în stralucirea celor de alaturi. Nu fac aceasta ca o jertfa. Ci doar ca pe o datorie. Printre ele – una dintre acele prezente delicate, dar capabile sa îndeparteze norii furtunilor, sa pledeze cauze nobile si – mai ales – sa serveasca interesele unor natiuni. Istoria sa – una dintre cele mai simple. Se naste la 17 noiembrie 1845, în familia Carol Anton de Hohenzollern, primul-ministru al Prusiei. Bunica materna, Stephanie de Beauharnais, este nepoata lui Napoleon Bonaparte. Caminul principelui de Hohenzollern nu poate fi decât unul plin de animatie daca tinem seama ca Maria, mezina familiei, are o sora si patru frati mai mari. Si dincolo de educatia în spirit prusac, jocurile, excursiile în împrejurimi, bucuria din preajma Craciunului si a Pastelui sunt firesti. Însa educatia este prioritara . Cea militara pentru baieti. Cea menita  viitoarelor principese pentru fete.

   În cazul Mariei, situatia este aparte. Caci, daca sora sa, Stefania, se marita, în 1858 cu regele Portugaliei, Pedro al V-lea, dedicându-se, în scurta sa domnie, construirii de spitale si operelor de caritate, în 1859, fratele sau cel mare, Leopold, casatorit cu sora lui Pedro al V -lea, Antonia de Bragança, este silit sa respinga, în 1868, coroana Spaniei, sub presiunea Frantei, contribuind astfel, involuntar, la declansarea razboiului franco – prusac din 1870 – 1871, iar ceilati doi frati, Anton si Frederick slujesc, în calitate de ofiteri, interesele  Prusiei, mezina familiei  are misiunea de a deveni intermediar al relatiilor dintre doua tari, teoretic îndepartate, însa cu o istorie tulburator de asemanatoare. Este vorba despre Belgia si România. Însa misiunea sa nu se desfasoara solitar. Cei care îi stau alaturi sunt unul dintre frati si sotul sau: Carol I al României si Filip al Belgiei, conte de Flandra. Istoria este în mare masura cunoscuta.

        La 11 februarie 1866, în urma unei lovituri de stat, Alexandru Ioan Cuza, domnitorul României este silit sa abdice. Puterea e preluata de catre o Locotenenta domneasca care, în urma presiunilor Marilor Puteri, se vede silita sa opteze extrem de repede pentru o solutie politica care sa garanteze mentinerea unirii Principatelor. Cel dintâi nume amintit este cel al principelui Filip, fratele proaspatului rege al Belgiei, Leopold al II -lea. Nu este o alegere întâmplatoare. Viata politica româneasca era strabatuta si înainte de 1859 de ipoteza printului strain, garant al neutralitatii si unirii Valahiei si Moldovei. Belgia, care îsi obtinuse în 1830 independenta de sub ocupatia olandeza, constituie cel mai vehiculat model. Marimea, asezarea geografica, folosirea limbii franceze, detinerea neutralitatii, garantata de Anglia, Franta si Prusia, valorile democratice transformate în fundament al vietii sociale si politice, întruchipate de cea mai liberala constitutie europeana sunt tot atâtea motive pentru a privi cu încredere catre un domnitor venit din spatiul belgian. Una dintre sursele interesului – vizita în Principate a ambasadorului belgian la Constantinopol, Edouard Blondeel va Cuelebroek, din decembrie 1856. Dar subiectul ramâne extrem de sensibil pentru Bruxelles care se teme ca agitatia în jurul numelui principelui ar conduce la nemultumirea Marilor Puteri înaintea unei posibile alterari a politicii de neutralitate. De aceea, propunerea de oferire a tronului contelui de Flandra în 1857 este ignorata de catre diplomatia belgiana.

   Noua ani mai târziu, ipoteza revine. Guvernul belgian declina aceasta onoare. Motivele – opozitia lui Napoleon al III -lea, împaratul Frantei, care nu putea accepta ocuparea tronului României de catre un descendent al famiei de Orléans, principalul adversar al gloriosului sau unchi. Dar, mai ales, refuzul lui Filip care în urma cu trei ani nu acceptase sa devina regele Greciei, respinsese posibilitatea casatoriei cu una dintre fiicele regelui Pedro al V -lea al Portugaliei si considera ca linistea bibliotecii este preferabila dezbaterilor politice. În aceste conditii, la 10 mai 1866 depune juramântul, în fata Legislativului român, Carol de Hohenzollern – Sigmaringen, frate mai mare al Mariei.

   Un an mai târziu, Maria se marita, la Berlin, cu principele Filip al Flandrei. Si astfel, începe rolul sau de ambasador al intereselor românesti la Bruxelles. Marturia principala a acestui demers, extrem de activ, este  corespondenta cu domnitorul, ulterior regele României. Tânara contesa de Flandra este cea care face cunoscuta , cu sprijinul reprezentantilor diplomatici români, cultura din spatiul carpato-danubiano-pontic în mediile artistice si academice belgiene, invitând artisti prestigiosi, ca George Enescu, sugerând numirea ca reprezentant diplomatic în capitala Belgiei a lui Vasile Alecsandri, organizând serate si sprijinind participarea României la expozitiile internationale din Belgia. Si asemenea cumnatei sale, regina Elisabeta a României, fara a se implica direct în politica, netezeste asperitatile din cadrul relatiilor româno – belgiene, cele mai elocvente exemple fiind demersurile pe lânga regele Leopold al II -lea al Belgiei în favoarea detensionarii situatiei în 1883 când generalul belgian Henri Brialmond, cel mai important specialist în fortificatii al timpului, se implica în dezvoltarea sistemului de aparare al teritoriului României, dar si  în 1897 când intervine pe lânga fratele sau în favoarea facilitarii participarii tânarului Emil Racovita la expeditia Belgica. Este cea care, de asemenea, încurajeaza alegerea ca print mostenitor al României a nepotului sau Ferdinand, fiul lui Leopold. Nu în ultimul rând, în cadrul vizitei la Bucuresti din 1899, sustine interesele, în principal economice, ale coloniei belgiene din capitala României. În 1905, la moartea sotului sau, este profund impresionata de materialele de presa si de telegramele de condoleanta din România dedicate celui care a fost, pentru câteva zile, principalul candidat la tronul României în 1866 .

   Provenind dintr-o familie numeroasa, ea însasi mama a cinci copii, întreaga viata s-a considerat în primul rând axul caminului sau. De aceea, cea mai de pret împlinire a existentei sale a fost urcarea pe tron, în anul 1909, ca succesor al lui Leopold al II -lea, a fiului ei, Albert, viitorul „Rege – cavaler”, simbol al rezistentei belgiene în fata invaziei germane din 1914.

   Paraseste aceasta lume la 26 noiembrie 1912. Este înmormântata în cripta regala a Bisericii Notre – Dame de Laeken.

   Ne referim rareori si pe fuga la prietenii României. Suntem mult mai sensibili la cei care ne sunt adversari. Si totusi, primii sunt cei care conteaza în ultima instanta. Fie si ca reflectari ale respectului pe care ni-l datoram noua însine. Printre acesti prieteni, a caror amintire nu ar trebui sa ne fie indiferenta, se numara, cu siguranta, si Maria de Hohenzollern