La Grande bellezza este nu doar un film artistic, ci arta in sine. Regizorul Paolo Sorrentino zugraveste in stil cand baroc, cand modern, decadenta vietii cultural-artistice a protipendadei orasului etern, Roma. Paradoxal, desi face parte din categoria filmelor ce nu pot fi povestite, La Grande Bellezza are o poveste – povestea personalului principal, Jep Gambardella, iar aceasta are continuitatea unui puzzle format din imagini, sunete, vise, arome, mirosuri, senzatii, toate aceste “piese” intregind tabloul decadent al celor 65 de ani traiti de Jep.
Jep este un journalist monden, al carui nume s-a facut cunoscut o data cu publicarea unicului sau roman, candva in tinerete. Intrebat la un moment dat de ce n-a mai scris literatura, raspunde ca n-a mai avut timp, fiind nevoit sa participe zi de zi la diverse evenimente, atitudine impusa de calitatea sa de personaj monden.
Decadenta acestui dolce far niente il izbeste abia dupa petrecerea prin care i-au fost sarbatoriti cei 65 de ani, cand realizeaza ca “cel mai important lucru pe care l-am descoperit la cateva zile dupa ce am implinit 65 de ani este ca nu mai pot irosi nici o clipa facand lucruri pe care nu vreau sa le fac. Cand am sosit la Roma, la varsta de 26 de ani, eram grabit sa ajung imediat, aproape fara sa-mi dau seama, in ceea ce se poate defini ca vartejul vietii societatii mondene. Insa nu doream doar sa traiesc viata societatii mondene. Vroiam sa fiu regele societatii mondene. Si am reusit.”
Si, astfel, avem onoarea ca regele incoronat al mondenitatii romane sa ne plimbe printr-un frumos mozaic de trairi si amintiri, care mai de care mai spectaculoase, ca sa intelegem ca, despre marea frumusete nu vorbeste, ci aceasta trebuie traita. Mi-am permis aceasta analogie cu celebra replica a Sfintei (“Doamna, am facut un legamant al saraciei. Si despre saracie nu se vorbeste, ea trebuie traita”) deoarece asta mi-a transmis mie filmul. Si mi-a mai transmis ceva, ca frumusetea vietii nu e data de destinatia sa, ci de calatorie in sine. In timp ce invitatii lui Jap la o petrecere data de acesta danseaza in sir indian, Jep spune ca “trenuleturile lui sunt intotdeauna cele mai frumoase, deoarece nu duc nicaieri”,
Nici un fan al Romei nu ar trebui sa rateze filmul acesta, cadrele cu atractiile Romei nu au nimic din cliseele prezentate de agentiile de turism, ci au o nonsalanta frumusete atemporala, boema si nostalgica care te vor cuceri, cu siguranta. Recunosc, Roma este orasul meu preferat, ca atare am perceput si mai intens reperele cultural-artistice ale acestui film, care beneficiaza si de o coloana sonora pe masura.
Filmul a castigat premiul Oscar pentru cel mai bun film strain la editia din acest an, Globul de Aur pentru cel mai bun film intr-o limba straina la editia din acelasi an 2014, Premiul Bafta 2014 pentru cel mai bun film in alta limba decat engleza, precum si premiul pentru cel mai bun film acordat in 2013 de Academia Europeana de Film. Tot Academia Europeana de Film a premiat La Grande Bellezza pentru cel mai bun regizor si pentru cel mai bun montaj. In ceea ce ma priveste, a meritat pe deplin toate aceste premii. Convingeti-va si voi!
P.S.: Mai jos, cateva franturi de frumos din Roma, surprinse personal.
